Personajul politic al anului în curs, este fără, discuție, unul colectiv: masa de protestatari #rezist. Atât de multe a realizat acest personaj (sau, mai bine zis, atât de multe s-au realizat prin intermediul său) și a atât de mult a fost mediatizat, la noi și aiurea, încât își merită un locșor în istoria României.
Ce-i drept, în versiunea – mereu editabilă – de pe Wikipedia, și nu neapărat printre momentele cu adevărat importante și glorioase, dar îndeajuns încât să le permită componenților acestui personaj colectiv ca, atunci când le vine cheful, să îl roage, prin intermediul chat-ului Facebook, pe generalul Cornelius Fuscus să le aducă niște Prosecco de la mama lui, atunci când vine să cucerească Dacia, ori să-și pună pe Instagram selfie-uri făcute lângă celebrul jilț de fier, înroșit în foc, pe care tocmai se perpelește Gheorghe Doja.
O asemenea entitate grozavă, care, cel puțin potrivit istoriografiei oficiale, l-a făcut, printr-o simplă apăsare a butonului „lanternă” a smartphone-ului, să-și îndoaie coloana vertebrală până și pe Liviu Dragnea, cel mai demn exponent al unei clase politice de nevertebrate, frământate între degete, după bunul plac, de instituțiile de forță, merită un studiu aprofundat. Cine și cum sunt #rezistenții? Ce-i deosebește și ce-i aseamănă? Chiar dacă vorbim de un personaj colectiv, #rezistenții nu sunt, din punct de vedere al tipologiei umane, al preocupărilor sau al motivațiilor, trași la șapirograf. Dimpotrivă. O analiză atentă a rețelei de socializare online pe care acești oameni se adună, se exprimă și acceptă ori chiar promovează, cu o voluptate demnă de o cauză mai bună, manipularea pe note revoluționar-justițiare, indică existența a cel puțin cinci categorii de protestatari.
Revoluționarii de profesie antipatici. Puțini la număr. Dacă scormonești puțin memoria formidabilă a Google, îi găsești la originea tuturor mișcărilor de stradă anti-politice din 2013 până astăzi. Ei sunt mobilizatorii, cei care cheamă primii, din taste, lumea în stradă. Ei dau linia mișcării, produc majoritatea sloganurilor și au grijă să țină mereu trează vigilența revoluționară. Dacă ne-am lua după datele din cartea de muncă, pot fi oengiști de rang înalt (care, periodic, beneficiază de privilegiul unei cafele sau al unui pișcot cu însăși Laura Codruța Kovesi), jurnaliști militanți, sau cetățeni care nu par a avea carte de muncă, precum tânărul de la „Corupția ucide”, cel care a lansat flashmob-urile fără pantaloni, organizate, duminica, în metrou. Indiferent de profesia declarată, peste toți aceștia planează unele suspiciuni rezonabile de relații strânse cu serviciile secrete.
Oengiștii mici, emoționali și empatici. Ceva mai mulți la număr, constituie primul sertar de carne de tun din congelatorul aflat la îndemâna primei categorii. În general, sunt tineri aflați la vârsta la care te mână de sentimente înalte și nobile, dar la care, din păcate, nu ai încă procesorul suficient de rodat, și nici hardul suficient de plin, astfel încât să poți distinge binele aparent de binele real, adevărul crud, de minciuna frumos poleită. Ei sunt entuziaștii cauzelor „Salvăm tot” – Roșia Montană, spațiile verzi, câinii, homosexualii celibatari, refugiații care ocolesc România, pe americani de Trump etc. Tot ei sunt fraierii care, în vremuri de „pace”, pun pe hârtie proiecte și adună semnături pentru ca marii oengiști internaționali ai țării, șefii lor adică, să poată reforma clasa politică prin înlocuirea acesteia cu ei înșiși.
Șarlatanii simpatici. Aici găsim o gamă largă de profesii și de ocupații, al căror scop în afacerea #rezist este capitalizarea: de like-uri, de notorietate, de clienți etc.. Aici intră activiștii partidelor de opoziție PNL și USR, care, dintr-un oportunism naiv, își imaginează că, bătând ziua din taste, cu sau fără haștag și ieșind noaptea, ca oamenii cinstiți, la protestele din piață, vor capitaliza politic. Tot aici îi descoperim pe artiștii care trăiesc de ceva vreme doar din exploatarea civismului, precum Tudor Chirilă, pe polițistul virtual Godină, ori pe scriitoarele din noul val al speciei literare soft-porn-online. Șarlatanimea simpatică profesionistă o formează, însă, profesioniștii like-urilor, așa-numiții influencer-i. Liderii acestui segment de piață sunt cei doi eroi civilizatori digitali ai României, Lucian Mândruță și, mai ales, Moise Guran. Pe același palier, dar mai în spate, evoluează o brigadă artistică formată din ex-jurnaliști și publicitari pentru care epoca guvernului tehnocrat a fost un fel de „Vârstă de aur”.
Alegătorii apatici. Cetățeni, public. Cei mai mulți n-au votat la alegerile parlamentare, dar au înghețat astă-iarnă, o seară-două, în Piața Victoriei, și sunt gata să se topească și la vară, dacă nu au nimic mai bun de făcut prin Centrul Istoric, pentru a-și exprima oroarea față de „ciuma roșie de la PSD”. Cu ei s-a făcut numărul de lanterne aprinse care le-a permis așa-numitelor organe de presă ale binomului să umfle prezența în piață la proporțiile care, zice istoriografia oficială, l-ar fi speriat până și pe neînfricatul lider maxim al „ciumei roșii”.
Am văzut ce-i deosebește, în mare, pe bravii #rezistenți. Dar ce-i aseamănă? În esență, un singur lucru: faptul că, niciodată, niciunul dintre ei nu a manifestat nici cea mai vagă intenție de a manifesta împotriva corupției sistemice de la vârful sistemului instituțiilor de forță.
Recomandările noastre
