Când a declarat că premierul face pe grozavul în public, dar în fața lui se comportă ca „un pisicuț”, Traian Băsescu ne-a oferit, poate fără să știe, cheia înțelegerii firii lui Victor Ponta.
Căci, așa cum de altfel ne arată și strategia sa în fața baronilor nemulțumiți, în ciuda aparentei sale naturi beligerante, șeful guvernului detestă confruntările directe. Este adevărat, Ponta a cultivat cu talent impresia contrară, războindu- se de câte ori a avut ocazia cu jurnaliștii și lansând, de pe scaunele comode din studiourile de televiziune, atacuri dure, în termeni adesea jignitori, la adresa adversarilor săi politici. Foarte brav, numai că adversarii săi nu erau acolo, să-i dea replica în direct, iar să te rățoiești la ziariști nu e mare vitejie, orice politician o face.
Așa și-a creat Ponta imaginea de tânăr războinic. Când însă dai deoparte poleiala de obrăznicie agresivă cu care premierul își îmbracă vorbele, dai peste o fântână adâncă de nesiguranță, peste o personalitate măcinată între orgoliul de a demonstra că este un politician puternic și lipsa îndrăznelii de a-și transforma această dorință în realitate. Pozele cu liderii mondiali, pe care premierul le postează cu insistență pe Facebook, trădează o înduioșătoare dorință de confirmare prin transfer: dacă e alături de ei, înseamnă că e unul de-al lor, din același club al puternicilor lumii. Dar și-o imaginează cineva pe Margaret Thatcher făcându-și poze cu toată lumea? Așa se explică de ce, după un mesaj ambiguu, în care se puteau descifra deopotrivă slăbiciune („acest an este cel mai greu dintre toți anii de până acum”) și amenințare („îmi doresc să las locul în politică altora, mai tineri”), premierul nu s-a înființat bărbătește sâmbătă să dea piept cu propriii baroni îngroziți de DNA, ci și-a găsit ceva de făcut dincolo de granițe. Funcția de prim-ministru oferă avantajul considerabil că, dacă nu vrei să fii în țară într-un moment spinos, îți poți găsi cu ușurință niște destinații spre care să te îndrepți, chipurile cu treburi de stat, pe care presa fascisto-comunistoidă oricum nu le-ar pricepe.
Nu e o strategie punctuală: istoria recentă ne oferă alte trei exemple în care Ponta a recurs la aceeași ieșire din scenă sau, mai bine zis, din bucluc:
- În luna august 2013, când, refuzând să-și pună semnătura pe privatizarea CFR Marfă, premierul a cerut convocarea CSAT care să decidă ce e de făcut. După care a plecat în concediu la Miami și l-a acuzat, tot el, pe Traian Băsescu că a reunit CSAT în lipsa lui. - Pe 10 decembrie 2013, în Parlamentul României, deputații modificau pe ascuns Codul Penal, asigurând o superimunitate pentru aleși. Ponta era, în mod convenabil, la Johannesburg, pentru a asista la funeraliile lui Nelson Mandela, ceea ce i-a permis să afirme ulterior că habar nu avea ce făceau oamenii lui pe un cu totul alt fus orar.
- Pe 14 ianuarie, subsecretarul de stat Victoria Nuland a făcut o scurtă escală în România, pe fundalul îngrijorărilor legate de respectarea statului de drept în România. Ponta a dispărut din țară discret, ajungând până la Florența.
De fiecare dată, premierul a evitat astfel o confruntare directă ce se anunța extrem de neplăcută: cu Băsescu, cu presa, cu Nuland, iar acum, cu propriii baroni.
Problema cu acest tip de atitudine șovăielnică este că ea nu poate funcționa la infinit. Uneori trebuie să te oprești și să te bați. Un exemplu este confruntarea finală la alegerile prezidențiale, unde Ponta, în calitate de candidat al PSD, nu ar avea cum să mai plece din țară. Și nici n-am să dezvolt implicațiile faptului că, într-un moment geopolitic complicat, România are un lider ezitant la cârma ei.
Și, de fapt, pe termen lung, lipsa lui Ponta de la întâlnirea cu baronii săi, în prag de campanie electorală, nu va rezolva nimic. Amenințați că rămâne PSD fără candidat, baronii vor trage, poate, pentru partid. Sau poate nu. Dar nu vor uita niciodată că, într-un ceas de cumpănă pentru ei, premierul nu le-a fost alături și nu vor interpreta absența sa altfel decât ca pe o lașitate. Iar în umbra lui Ponta, Dragnea veghează...