Editura Evenimentul si Capital

Dreptul la viaţă sau călătorie spre centrul Omului

Autor: | | 1 Comentarii | 822 Vizualizari

Într-o lume aproape dementă a fi normal este ceva nefiresc. Într-o lume a celor ce nu au o scară a valorilor reală, omul normal pare căzut din cer. Este incredibil cum pot fi luaţi în serios, astăzi, cei care deşi ar fi necesar să li se ceară să arate buletinul cu dungă roşie, ca pe vremuri, nebunia lor văzându-se de la o poştă, sunt însă aplaudaţi, susţinuţi şi încurajaţi.

Într-o lume în care unele plimbă găina şi te îndeamnă să faci la fel ca să fii în trend, pe val, sau cum s-o mai spune, feminitatea e considerată o calitate deja perimată, la fel şi accea de a fi Om. Nu ne mai miră nimic, nu ne mai aşteptăm la nimic, nu ne mai interesează nimic. Zilele trec una după alta fără ca să existe un reper serios încotro ne îndreptăm. Zâmbetul a dispărut de pe chipurile celor ce însă mai rezistă pe baricade, aşteptând ceva ce ştiu că nu are cum să vină, aproape ca pe vremea când aşteptau să cadă Ceauşescu, acest lucru fiind atunci ceva imposibil. Doar copiii reuşesc să le mai destindă frunţile. Într-o astfel de lume am reuşit să respir. Într-o astfel de lume un film m-a readus în simţiri şi m-a făcut să mă bucur de fiecare clipă ce mi-e dată.

Filmul de televiziune, „Canalul”, în regia lui Cornel Mihalache, a reuşit să străpungă armura pe care o port zilnic, ca să supravieţuiesc în această lume din ce în ce mai tristă, indiferentă şi nebună, atât de neatentă la sentimentele umane. Sentimente pe care Dumnezeu, în marea lui generozitate, a găsit de cuviinţă să ni le dăruiască, poate, poate ne vor fi de folos într-un fel, cândva. În timpul vizionării, am devenit vulnerabilă într-atât încât m-am bucurat că pot spune zâmbind că sunt om. Că sunt om şi pot săruta pământul în care m-am născut cu evlavie, că sunt om şi pot să-mi îmbrăţişez copilul fără să-mi fie frică să-l las să zboare, că sunt om şi pot zâmbi oricărei fiinţe care-şi încrucişează drumul cu al meu. Spun acest lucru deoarece personajele din film se străduiau din răsputeri să rămână oameni într-un loc în care acest lucru era ceva imposibil.

„Canalul” construieşte o viziune sumbră, aproape halucinantă a unei lumi atât de actuale încât doare, ca şi cum un cuţit a pătruns până la plăsele în carnea ta.  Personajele sunt patru intelectuali, patru oameni cu educaţie aristocratică, ce sunt supuşi unui regim de opresiune drastic, aproape dement. Filmul urmăreşte relaţia celor patru şi în haosul creat aceştia ajung să-l bănuiască de trădare pe unul dintre ei. Incredibilă este modalitatea în care aceştia încearcă să-şi menţină sufletele intacte, printre momentele în care propaganda îi intoxică, vorbind unul cu altul despre latină, poezie, astronomie, muzică şi filosofie. Ce e drept, existau şi unele clipe în care amintirile se estompau şi atunci tristeţea revenea pe chipurile obosite ale acestora. Marian Râlea, Claudiu Bleonţ, Adrian Ciobanu şi Richard Bovnozcki dau viaţă acestor personaje într-un mod care m-a făcut să-mi pun întrebări cu privire la ceea ce se întâmplă atunci când impulsurile nu cunosc limite.

Recunosc că am rămas fără cuvinte în timpul vizionării, într-atât m-a cucerit relaţia dintre actori, echipa pe care au format-o, povestea pe care o spuneau şi pe care o transmiteau. „Acest film prezintă istoria dureroasă a unor oameni vinovaţi de cinste, vinovaţi de inteligenţă, vinovaţi de iubire. Acest film m-a făcut să mă gândesc la propria lumina interioară, ce depăşeşte orice umilinţă, la nobleţe şi la curăţenie. Am lucrat alături de o echipă care m-a ajutat să devin cât mai vulnerabil, în faţa unor situaţii psihologice imposibile. Ne-am bizuit unii pe alţii. Acest film este o restituire necesară a istoriei unor oameni care au învăţat împreună să reziste. Acest film spune un crâmpei despre fiinţă şi despre puterea minţii, şi cred că asta îl face unic, în marea de filme ce nu spun nimic”, îmi mărturisea actorul Adrian Ciobanu la câteva minute după lansarea oficială. Rolul pe care l-a creat, ajutat de ceilalţi, după cum spune actorul, este parcă anume scris pentru el. Adrian Ciobanu are de la natură ochi vii, expresvi, care-şi impun punctul de vedere, care conving. Ochii exprimă iubirea, ura, îndoiala, minciuna, adevărul. Ei bine, trădarea n-am reuşit să o citesc în ochii lui, poate pentru că era strain de acest lucru pe de-a întregul.

Radu Amzulescu în rolul gardianului a fost impecabil. Sunt ferm convinsă că toţi cei din sală, dacă acesta le-ar fi ordonat să stea drepţi ar fi făcut-o fără ezitare, într-atât de real şi impunător şi-a construit personajul. Isabela Neamţu, gardiana de serviciu, a reuşit să  să-mi amintească de Kate Winslet, în „The Reader”. A lucrat replică pe replică, poate că mişcarea i-a fost condiţionată de ceea ce se vedea în cadru, însă a fost o clipă în care a lăsat sufletul personajului să răzbată la lumină şi să ia o gură de oxigen, ceea ce mi-a arătat, pentru a nu ştiu câta oară, că actoria este o profesie care se face din vocaţie.

Orice război, răscoală, revoltă, revoluţie sau cum se mai poate numi, dezlănţuie forţe monstruoase, aspecte macabre ale naturii umane. Subiectul acestui film de televiziune, specie pe cale de dispariţie la noi în ţară, despre aceste aspecte macabre vorbeşte. Despre arta manipulării perfect stăpânite, despre îngenuncherea sufletelor într-atât încât sinuciderea pare un act de dreptate. Subiectul taie în carne vie, rupe fâşii din tine şi-ţi cheamă la ordine esenţa. Generaţia tânără nu poate înţelege că înainte vreme oamenii trăiau altfel. Înainte ca ei să se nască, viaţa arăta cu totul atfel. Nu exista internet, nu exista botox, nu existau telefoane mobile sau reţele de socializare. Oamenii vorbeau unii cu alţii, se ajutau. Trădarea însă a fost, este şi va rămâne actuală, din păcate.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate