Liviu Dragnea a plecat la război. În aceste zile am experimentat un nou tip de conflict politic. Pe teme de politică externă, mai exact într-o zonă extrem de sensibilă, Orientul Mijlociu. Abordarea abruptă pe care a folosit-o președintele Klaus Iohannis în chestiunea mutării ambasadei României la Ierusalim, lansată de Liviu Dragnea, președintele Camerei Deputaților și al PSD, susținută de premierul Viorica Dăncilă, a creat un ditamai conflictul politic, cu ecouri în presa internațională.

Ceea ce este bine, pentru că în presa românească analizele politice se rezumă la ridiculizarea greșelilor de pronunție ale lui Dăncilă și cele de limbaj ale lui Iohannis. Cam puțin pentru un subiect fierbinte, nu-i așa?

Decizia mutării ambasadei României la Ierusalim are o puternică încărcătură simbolică la nivel internațional. În contextul în care Donald Trump a luat taurul de coarne și a făcut ceea ce George W. Bush și Bill Clinton au vrut, dar n-au putut: instalarea ambasadei SUA la Ierusalim. A doua țară importantă care a anunțat o decizie similară a fost România, un gest simbolic, important întrucât am fost una din țările care au jucat un rol important în puzzle-ul politic din zonă, în ultimii 70 de ani. 

Istoria Războiului Rece a consemnat câteva momente importante. Începând din anul 1948, când am stabilit relații diplomatice cu Tel Aviv, continuând cu momentul 1967 când am refuzat să ne aliniem poziției sovietice și am menținut deschis canalul diplomatic, continuând cu Acordul de la Camp David din 1978, mijlocit de Ceaușescu, ținând cont și de procesul emigrării evreilor din România în Țara Sfântă, am fost un prieten al Israelului. Vizita premierului Golda Meir la București a fost semnificativă.

În paralel, România a generat o politică de cooperare cu țările arabe, mai ales cu partea palestiniană, prietenia dintre Ceaușescu și Yasser Arafat fiind un loc comun în istoria zonei.

Un balet pe sârmă, care a necesitat atenție și răbdare, inițiativă și abiliate, un exercițiu care a reușit, ceea ce a făcut ca politica externă românească să aibă valoare într-un moment istoric important, într-o zonă care interesa deopotrivă Moscova și Washingtonul.

Nu cunoaștem toate discuțiile discrete sau secrete care au avut loc din 1967 în 1989 între Ceaușescu și cele două părți aflate în conflict, dar din ceea ce s-a făcut public până acum, România avea un rol bine determinat în jocul diplomatic din Orientul Mijlociu. Pe care l-a jucat cu abilitate.

S-ar putea spune că de-a lungul timpului am riscat și am câștigat, până la momentul în care, după evenimentele din Decembrie 1989, am avut un președinte care nu era dispus să recunoască greșelile făcute de-a lungul istoriei, punând România în ipostaza de a părea un risc. Iar publicarea “Mein Kampf” la începuturile anilor ’90, profanarea Cimitirului Evreiesc, tutela pe care noua guvernare o acorda unor publicații pline de atacuri antisemite, “România Mare” și “Europa” nu ne-au ajutat deloc. 

Ca ziarist am fost împreună cu Ion Iliescu în prima vizită pe care a făcut-o la Muzeul Holocaustului din Washington, dar și la Memorialul de la Yad Vashem, i-am urmărit poziția echivocă în privința responsabilității României, tentativele sale de reconciliere cu comunitatea evreiască internațională, am văzut cum pierdem pe timpul lui Iliescu ceea ce câștigasem pe vremea lui Ceaușescu. Cu o mențiune specială pentru Viorel Hrebenciuc, cel care a înțeles forța lobby-ului, omul cu relații excepționale la nivel mondial în cadrul comunității evreiești.

A urmat perioada dedicată intrării în NATO și Uniunea Europeană, ceea ce a dus pe un plan secund problematica Orientului Mijlociu pentru diplomații de la București. Se terminase și Războiul Rece, intram disciplinați într-o altă politică diplomatică și militară, în care era determinantă poziția “Licuriciului”. Și fiecare avea licuriciul lui…

Revenind la vremurile noastre, Liviu Dragnea, din momentul în care a devenit președintele PSD și a început să fie îngrădit cu dosare penale, consiliat sau silit de împrejurări, a ales să se apropie de Israel, de forța sa financiară și influență. Am numărat în ultimii 2 ani vreo patru vizite oficiale și cam tot atâtea neoficiale, pe care președintele Camerei Deputaților le-a făcut în Israel. La simpozioane, bilaterale sau ca însoțitor de prim-ministru. S-ar putea să fie mai multe, dar deja sunt suficiente pentru a demonstra obiectivele de politică internă. Care au o cu totul altă logică decât cele de politică externă.

Spun acest lucru pentru că decizia guvernului de a muta ambasada României la Ierusalim este o mutare politică pe muchie de cuțit, care-l are pe Liviu Dragnea pe post de strateg. O acțiune-fulger ce vizează în opinia mea, declanșarea unui război imagologic cu Klaus Iohannis pe o temă favorabilă PSD. Pe o temă care nu conține termenul de “penal”. 

Mulți analiști au văzut în decizia guvernului Dăncilă un atac la prerogativele de politică externă ale Președintelui, o tentativă a lui Dragnea de a câștiga bunăvoința lui Trump și Netanyahu, de a folosi resursele de lobby ale republicanilor pro-Israel, o confiscare a politicii externe, plus miza financiară dată de Fondul Suveran de Investiții. Toate aceste lucruri sunt probabile, dar nu sunt singurele obiective.

Liviu Dragnea pare să urmărească declanșarea unui conflict în zona autorității prezidențiale, de politică externă. Un domeniu în care am mai avut dispute, vezi Iliescu-Năstase, Băsescu-Tăriceanu și Băsescu-Ponta. De fiecare dată, președintele României a avut câștig de cauză. Pentru că viza Bruxellesul. Acum disputa s-a mutat în Orientul Mijlociu, în epicentrul unei dispute fierbinți, cu actori majori, unde fiecare nunață este despicată în patru. Liviu Dragnea l-a atras într-o dispută cu multe variabile. 

Klaus Iohannis a înțeles miza, de aici expresia sa cu “înțelegerile secrete cu evreii”, o abordare abruptă, riscantă, care l-a pus în postura de a-și cere scuze. Nu cred că reflectă un sentiment antisemit al Președintelui, fiind doar o neglijență în exprimare. O lecție din care a învățat rapid. 

Următoarea mișcare, cererea de demisie adresată premierului Dăncilă, a fost o reconfigurare a strategiei prezidențiale. De acum, cred că bătălia se va duce într-o zonă mai puțin riscantă, cea a perfomanțelor Guvernului, în zona economică. Cu presiune în creștere pentru premierul Viorica Dăncilă, obligată la o prezență publică mult mai accentuată.

Liviu Dragnea a plecat la război. Finalul s-ar putea să fie în turul doi al alegerilor prezidențiale. Numai că până atunci președintele PSD trebuie să aibă grijă să fie sub scut, nu pe scut…