Filmarea cu „decapitarea” simbolică a martirilor Brâncoveni, pusă în scenă la o școală privată din Constanța, a reaprins tăciunele controversei privind rolul, chiar rostul, educației religioase la vârste fragede.

E o problemă, trebuie insistat, de educație, nu de religie. Apologeții ideii, creștini practicanți, s-au grăbit să observe că „Vestul” are deja multe instrumente prin care inoculează violență la vârste tinere, cum ar fi desenele animate, sărbătoarea de Halloween și…, vampirii. Și că în poveștile Fraților Grimm se moare mai des, mai mult, mai rău decât în Biblie! Cu ce-ar fi mai rău să exemplifici martiriul sfinților creștini într-o eră în care oricum există sex și sânge de la vârste tinere, într-o lume sodomizată de propriu-i liberalism? Însăși analogia, trebuie spus, riscă să ridice un zâmbet pe buzele cititorului pregătit să întrebe: E ortodoxia pregătită să se pună pe același etaj cu Walt Disney și Cartoon Network? Pentru că, dacă da, atunci cu siguranță argumentul lor ține apă, și da, ar trebui să controlăm mai riguros mesajul vizual care ajunge la copii. Pe de altă parte, diferența dintre basm și religie e că basmul este o alegorie care conține în ea un tâlc, un miez simbolic, pe câtă vreme religia, chiar depozitară a unui univers simbolic similar, insistă că există un Adevăr și Adevărul respectiv este faptic. Îngerul Domnului chiar e Îngerul Domnului, Minunea e chiar o minune – nu un hocus-pocus cosmic – și Brâncoveanul decapitat chiar a fost decapitat. Nu e moartea lui Bambi, e chiar un moment de istorie, la fel cum răstignirea lui Iisus pe cruce e apreciată a fi un moment care chiar s-a întâmplat, ca de altfel și evenimentele proxime, spre exemplu: învierea morților, deschiderea mormintelor și fragmentarea Catapetesmei.

În cele din urmă, pentru credincios, saltul propriu metafizic îi cere să valideze ”povestea” chiar și după ce-a supus-o unui scrutin analitic. Oricât de implauzibilă e, e obligatorie și se explică prin prezența Divinului impenetrabil. Dacă un om susține că e Îndrăcit, este adevărul și dacă Iisus a scos dracii din om și i-a aruncat în niște porci, este perfect plauzibil. Sfârșit.

Cum a ajuns creștinismul viral?

Dincolo de planul pragmatic al dogmei religioase rămâne observația, cât se poate de sobră, că unele lucruri chiar ar fi mai bine să nu le știe un copil de șapte ani. Trecem peste faptul că mulți prichindei iau primul contact cu imaginea lui Christ cu cuie înfipte în mâini la o vârstă fragedă. Trecem peste iconografia cu sfinți care omoară balauri și portrete însângerate. Trecem peste tot. Pentru că, în procesul expunerii la violență, mesajul este de bine. De iubirea de aproape. De rugăciunea din Grădina Ghetsimani. De tâlharul de pe cruce care se pocăiește. Este o poveste în care Eroul învinge duhurile nopții, cu moartea pe moarte calcă și prin Înviere mântuiește lumea. E printre cele mai frumoase povești vreodată imaginate de umanitate. Dar ai spune-o în detaliu, grafic, unui copil preșcolar? Asta, în timp ce-i explici că moș Crăciun coboară pe horn să aducă jucării micuților și dacă te întreabă cum sunt aduși pe lume copiii vei folosi proverbiala „barză”.

Lumea adulților ferește paradisul infantil de umorile scârbavnice care se varsă în preajma vieții, și-a morții, și pe bună dreptate. Dar băieții vor fi întotdeauna băieți, spun criticii. Se bat oricum cu săbii, se împușcă oricum cu puști. Violența e înnăscută. Unde ajungem dacă vom condamna jocurile agresive ale copilăriei? Ar fi frumos, dacă ar fi corect. Doar că nu e corect! Violența, dincolo de predispoziție genetică, este o achiziție socială, o „învățare” în interiorul comunității. Creștinismul a fost viral și-a ajuns cea mai răspândită religie a lumii pentru că, evoluționar vorbind, facilita supraviețuirea mai bine decât culturile politeiste ale vremii, unde Sacrificiul uman se făcea cu mai mult entuziasm.

Poveștile crimelor din umbra crucii

Evurile Negre au pus însă la grea încercare premisa christică. În numele Crucii au murit milioane de oameni, la fel cum după aceea în numele Profetului s-a vărsat din belșug sânge de infidel. În creștinătate iubirea de aproape, și de-escaladarea violenței, au rămas elemente centrale ale dogmei, alături de smerenie și samariteanism. Pentru fundamentalist, însă, deși Iisus a învins, religia e în pericol. E o continuă nevoie de „acțiuni”, pentru că apocalipsa se apropie. E nevoie de manifestări. E nevoie de purgarea Cetății de devianți, de depravați, de ciutele pierdute care amenință turma mioarelor Domnului. Și-așa faci cerc complet înapoi spre prima afirmație, anume că dacă teatralizezi martiriul Brâncovenilor ai o problemă de educație, nu de religie. Mai e nevoie, în 2015, de vărsare de sânge pentru Triumful Crucii, măcar simbolic? De ce să ne oprim aici? Oricând se poate pune în scenă Exodul, cele șapte molime, fuga lui Absalom, parabola lui Solomon și tăiatul copilului în două, Leviticul care taie corpul fiicei în 12 bucăți și le trimite tuturor triburilor, genocidul amalekiților, răstignirea cu capul în jos a Sfântului Petru etc, etc.

„Doamne ajută” sau „Pitagora ajută”?

Nu ne e rușine măcar un pic să validăm o astfel de propoziție în timp ce ne uităm, crispați în mirare, cum niște oameni fac, în buricul Parisului, măcel pentru o caricatură a Profetului lor? Poate cineva, în 2015, să viseze la un reviriment medieval al Bisericilor în timp ce educă niște copii – mulți, puțini, nu contează – în litera extremistă a Legii? Iar când fidelii Organizației laudă, or aplaudă, „tehnica” pedagogică folosită, aducă-și aminte că asta nu e educație. Asta e îndoctrinare. La fel cum e îndoctrinare să propui că e nevoie de Dumnezeu pentru că de-aia zici „Doamne ajută!”, nu „Pitagora ajută!” sau „Darwin ajută”. Nu de alta, dar fără Pitagora n-ar fi fost clasa în care faci astfel de afirmații. Și fără Darwin, Galileo, Bruno, Keppler, Newton, Leibniz, Laplace, Pasteur, Tesla, Einstein, Bohr…și câți alții, am fi continuat să trăim în medie 38 de ani, să murim de ciumă, holeră, tifos exantematic în timp ce ne coagulam în jurul bisericilor și mănăstirilor pentru Salvarea Crucii. Dacă a existat vreodată o luptă a Bisericii, ca organizație, asupra minții omului, a pierdut-o de mult. Iar asaltul la baionetă asupra Sufletului Lui, a Omului, sub amenințarea apostaziei sau martiriului, este o strategie incompatibilă cu tot ce-a însemnat omul în ultimele 200 de ani.

Dar până atunci râmâne ISIS și noi săi martiri decapitați. Pe care puștii le pot vedea pe internet oricând. Așa că, de cenu și o scenetă, la școală, în care copii noștri să se lase decapitați. În glumă.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru