Gabriel Liiceanu a născut controverse după ultima analiză filosofică create de cazul șoferului căruia i s-a deschis dosar penal pentru numerele de înmatriculare „M..e PSD”. Dacă în urmă cu aproximativ un deceniu și jumătate Liiceanu critica în termeni duri vulgaritatea românească, astăzi acesta este de acord cu ea.
Liiceanu a făcut apologia uneia dintre cele mai scabroase și umilitoare înjurături mioritice (conform amicului Cărtărescu), într-un text aproape delirant, am spune, publicat pe siteul contributors.ro, notează inpolitics.ro
”Noi nu ne mai dăm seama că felul cotidian în care este rîgîită limba română pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia României prin ecranele televizoarelor nu sînt simple accidente de parcurs ale unei societăţi în derută, ci simptomele unei maladii mortale. Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafaţă (devenit deja imperceptibil) care ascunde ― sau pune indirect în lumină ― depărtarea maximă pe care această comunitate a atins-o în istoria ei în raport cu vocaţia sa lingvistică pe acest pămînt”, nota Liiceanu în cartea ”Ușa interzisă”, din 2003.
De atunci, viziunile i s-au mai schimbat. Azi, el preamărește virtuțile sudălmii ”Muie PSD” – în care nu regăsește nimic vulgar, dimpotrivă – în ditamai eseul:
”Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte (muie PSD n.n.), nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim. Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill. Dimpotrivă, în acest context de golănie statală, de ticăloșie cu program, de impudoare a guvernării prin încețoșarea minții, agramatism și impostură, nu trebuie oare găsit cuvântul (muie n.n.) ce rostește adevărul? Cel care poate deveni o replică pe măsură propunând o stilistică neașteptată? Ei bine, poate că în acest context, expresivitatea unui cuvânt (muie n.n.) de origine țigănească pe care-l înțelege toată lumea e pe punctul să capete un destin istoric.
Acest cuvânt (muie n.n.) exprimă neîndoielnic cea mai concisă înjurătură din specia celor mai concise exprimări care sunt înjurăturile. Cioran pune de altfel înjurătura pe primul loc, înainte de telegramă și epitaf, ca modele de stil, dat fiind că toate au atins lapidaritatea supremă. În contextul celor șapte litere (muie PSD n.n.), înjurătura noastră sună aproape ca o altă abreviere, și este, până la urmă abrevierea aceasta: Manipulare-Uzurpare-Indignare-Exasperare. Eu așa o tălmăcesc. Cred că acesta e subtextul pe care-l scot la lumină, din adâncul ființelor noastre ultragiate, cele patru litere ale cuvântului buclucaș (muie n.n.). Și nu vi se pare că fiind cea mai recent activată înjurătură a societății noastre, ea pare mai puțin virulentă decât strămoșeștile înjurături? Proprietatea ei nevitriolantă îmi permite s-o rostesc fără să roșesc. Pentru mine, ea funcționează ca înjurătură mijlocit, obligându-mă să-i caut în prealabil sensul, lipsindu-i forța brută a cuvântului care, în cazul înjurăturilor neaoșe, pleacă precum piatra din praștie cu sens cu tot”, a notat Liiceanu.
Recomandările noastre
