Dacă te-ai întâlni cu dr. Radu Zamfir și ai sta la o cafea cu el, ce ai dori să afli de la „Eroul din Apuseni”, în afară de ce s-a întâmplat acum trei ani? Neofit într-ale chirurgiei și prelevării de organe, precis ai vrea să afli câte ceva despre transplanturi.

Își petrece mai tot timpul în halat alb, cu un bisturiu în mână. Viața sa e plină, la propriu, de sânge. Majoritatea dintre noi am avea coșmaruri după doar câteva minute într-o sală de operație. Pentru el este doar locul său de muncă. Așa cum un mecanic auto repară motoare, el tratează oameni. O meserie dură, pentru oameni speciali. Asemenea pianiștilor, mâinile sale sunt fine, iar atingerile ca ale unei cameriste. Radu Zamfir, medic primar chirurg la Spitalul Fundeni, vorbește depre transplanturi, prelevări și criterii de alocare, cum vorbesc oamenii obișnuiți despre traficul rutier, spre exemplu.

Drumul unui organ de la donator la receptor

Cum încearcă doctorul Radu Zamfir seara, după o zi de muncă – de cotrobăit prin burțile oamenilor – să uite de sânge, de oamenii morți, de donatorii de organe, de pacienții care au nevoie de transplant? Se întâmplă să aibă vise urâte? Medicul te fixează direct în sclere, cu ochii săi albaștri: „Nu, n-am! Familia e tot ce-mi trebuie pentru liniștea mea”. Care este, în opinia sa, cea mai dificilă operație de prelevare a unui organ sau țesut uman? Inimă, ficat, rinichi, cornee? Evident, specialistul în prelevarea hepatică, o trage pe partea sa: „Cred că ficatul, pentru că acest organ are vase de sânge de calibru mai redus, care necesită disecții mai laborioase. Prelevarea durează, în medie, trei ore”. Medicul vorbește de dificila sa muncă, la fel ca o gospodină care tocmai eviscerează un pui: „Există o succesiune a prelevării organelor. Prima e inima, apoi plămânii și, după aia, ficatul, pancreasul și, la urmă, rinichii”. Practic, în jurul unui donator sunt mai multe echipe de chirurgi care se succed: „La final, urmează o altă fațetă, la fel de dificilă, direcționarea organelor către pacienți!”.

Dar dacă ficatul nu ajunge la timp?

A ajuns Radu Zamfir, vreodată, prea târziu la un pacient, în sensul că bolnavul a murit în timp ce i se aducea organul de transplant? Dacă au fost astfel de cazuri, la câte minute era de spitalul unde era pacientul? „Nu! De principiu, grefa hepatică, de la prelevare la implantare, nu trebuie să stea în afara corpului mai mult de 12 ore, optim 6. Este timp suficient”, e sigur pe el doctorul. Familiile donatorilor pun condiții când se prelevă organele, adică vor ca inima rudei lor să ajungă la un om bun, la o femeie, bărbat, un pacient din același județ etc? „Nu. Există peste tot în lume campanii de promovare a donării de organe. Bineînțeles, se atinge, pe undeva, factorul emoțional. Și anume, că organele donatorilor trăiesc, familia având, în acest sens, o mulțumire”, explică medicul.

Dar ficatul meu unde o să ajungă?

Care sunt județele unde sunt cei mai mulți donatori, de unde se prelevează cele mai multe organe? Doctorul răspunde calm: „Mai frecvent prelevăm din centre cum ar fi: Oradea, Târgu Mureș, Timișoara, Craiova, Baia Mare, dar și București”. La întrebarea dacă în Vaslui a făcut vreo prelevare, medicul răspunde zâmbind : „Din Vaslui n-am avut ficat de luat...”. A prelevat organe de la preoți? Dar de la medici? Se scarpină în cap: „De la preoți nu țin minte, dar de la doctori da!”. Dar de la un străin pentru un român și invers? „Și aici răspunsul e da. Am prelevat organe de la străini, după ce familia lor și-a dat acordul”. Invers zice că nu știe. Este necesar ca în România să se introducă legea prin care fiecare persoană să devină donatoare din oficiu, fără acordul familiei, așa cum se întâmplă în multe țări, de pildă Franța? Chirurgul se înviorează: „Ar crește numărul de donatori, cu siguranță. Dar doar în contextul în care societatea este pregătită pentru așa ceva din punctul de vedere al înțelegerii”. Nu vrea să dea verdicte.

O programare surpriză

În timp ce vorbește, îi sună telefonul. Răspunde, ascultă și rostește: „Greșeală!”. Apoi îl umflă râsul: „Era o femeie care dorea să se programeze pentru o pedichiură…”. Există o rivalitate atât de mare între medici încât nu reușesc să se adune prea des pentru o cauză nobilă? Cum se nasc aceste disensiuni între medici? E de părere că se exagerează mult din dorința de cancan și senzațional: „Se maschează, astfel, efortul susținut al medicilor din țara noastră care se descurcă în tratarea pacienților, chit că le este foarte greu!”.

Exodul medicilor

Ce opinie are doctorul Zamfir despre exodul colegilor săi? Practic, România școlarizează medici pentru țări străine! „Până la urmă, plecarea medicilor e justificată. Am avut și eu oferte, dar mie îmi place aici! Medicii se duc la o viață mai bună, iar pregătirea unui doctor presupune o durată mare de timp și multă pasiune”, le ia Radu Zamfir apărarea colegilor săi de breaslă care aleg străinătatea. Deci, a avut și el oferte. De la cine și pe ce bani? Se distrează: „Am fost în Anglia, la un stagiu. Mi s-a spus: «Come to us! You’ll win real money!». Nu m-a tentat”. Nu scoate niciun cuvânt despre oferta financiară. Și evită să spună care este venitul său lunar: „De pe urma activității pe care o desfășor și la Fundeni, dar și la Sanador și Medstar, muncă pe care o fac șase zile din șapte, zi lumină și cu gărzi, reușesc să trăiesc cu un anumit confort, împreună cu familia mea, fără rate la bancă”. Dar care e opinia sa despre încercările autorităților de a-i readuce în țară prin promisiuni care vizează latura financiară? Îi place ideea: „E o inițativă foarte bună. Cred că are șanse!”.

Criteriile de alocare

Ar trebui ca statul să introducă o recompensă financiară pentru ca românii să devină mai deschiși spre a fi de acord să fie donatori de organe? Radu Zamfir nu e de acord și explică de ce: „Nu! Nu cred, pentru că donarea de organe e un gest profund altruist, care trebuie ținut departe de contribuțiile materiale!”.

Dar dacă pe lista de așteptare sunt doi pacienți: primul, un alcoolic care așteaptă un ficat sănătos, după ce și l-a „băut” pe celălalt timp de ani de zile, iar al doilea, un pacient care a ajuns în această situație din cauza unor afecțiuni, e moral să fie salvat primul? Medicul vorbește ca dintr-un manual: „Criteriile de alocare sunt foarte clare și sunt aceleași pentru toți! Obiectivul e să se reducă mortalitatea pe lista de așteptare și să se extindă numărul de grefe disponibile”. Păi, nu se mai sare peste rând? „Criteriile de alocare sunt aceleași pentru toți”.

Întrebări dificile, răspunsuri evazive

Sincer, este organizat în mod eficace sistemul Agenției Naționale de Transplant (ANT)? Scandalul transplantului pulmonar a scos la iveală nereguli grave de organizare? Sunt soluții? Chirurgul răspunde scurt: „ANT este entitatea care a făcut posibil, în România, transplantul de organe, motiv pentru care trebuie respectată și promovată. Faptul că se face transplant și avem cifre compatibile cu ceea ce se întâmplă în Europa, înseamnă că e funcțională”.

E de partea autorității, chit că au fost și sunt numeroase voci care care o critică. O altă întrebare dificilă. Este pregătită România pentru transplantul pulmonar? „Toate începuturile sunt grele și progresul unei țări se cuantifică și prin progresul medicinei acelei țări...”. Se vorbește, în lumea medicală, despre o situație controversată: transplantul în străinătate s-ar efectua prin intermediul unui ONG/firmă, care primește un comision, de circa 8-10% – totul pe banii statului. Care este adevărul medicului Radu Zamfir? Se foiește, stingherit: „Nu știu…”.

Nu vrea funcții și nu-i place politica

Ce părere are despre prestația ministrului tehnocrat care a condus o perioadă Ministerul Sănătății. Acum este un medic, simte schimbat ceva? Râde zgomotos: „E normal ca un ministru, care e și medic, să fie mai aproape de problemele și necesitățile corpului medical”. Și mai adaugă că nu-l tentează nicio funcție administrativă, și nici politica.