Ieri, am aflat că o fostă colegă de facultate pe care o cunoscusem destul de bine s-a sinucis. O veste care a făcut înconjurul presei, de la ziare quality, la tabloide, mai ales că se zicea că motivul pentru care și-ar fi pus capăt zilelor era un băiat de care abia se despărțise. Dincolo de șocul normal al veștii, m-au deranjat apoi toate comentariile pe care le-am citit la sfârșitul articolelor sau pe care le-am auzit de la diverse persoane care o cunoscuseră , transformate brusc în părerologi care știau ei mai bine de ce și-a luat zilele.
Comentarii clasice de tipul „era o fată tânără și frumoasă, avea toată viața înainte, ce probleme avea ea” sau „numai fraierii fac asta”… sau comentarii religioase, potrivit cărora actul sinuciderii e mare păcat. Puțini au fost suficient de empatici încât să privească lucrurile mai în esență și să reflecteze la lupta interioară care se dă într-un om care recurge la un astfel de gest disperat. Dar nu voi vorbi aici despre cazul particular al fostei mele colege, ci la fenomen în ansamblu. Unul care încă intrigă și mințile doctorilor din întreaga lume.
Cu toții am trecut prin depresii, fie că au fost „simple” episoade, fie depresii adânci, care ne-au dezechilibrat profund, din dragoste sau din alte motive. Unii s-au consumat mai mult, alții, mai puțin, în funcție de structura genetică, dar senzațiile resimțite în acele momente nu diferă prea tare. Da, simți cum cade cerul pe tine, cum te prăbușești, stai ore în șir în pat, rumegându-ți propria suferință, dar, încet-încet, începi să te ridici și să faci lucruri, iar timpul pare că le vindecă pe toate. Așa reacționează majoritatea oamenilor, foarte puțini sunt aceia care în astfel de momente se dau jos din pat, dar nu ca să depășească momentul, ci ca să se arunce de la fereastră sau sau ca să înghită un pumn de pastile.
Punându-ne astfel problema, comparându-ne propriile suferințe și modul în care le-am gestionat, cu cele al sinucigașilor, lupta lor interioară devine cu atât mai copleșitoare. Tocmai de aceea, tendința de a-i judeca sau de a pune etichete ar trebui să dispără. Ne declarăm mirați când li se întâmplă asta unui oameni aparent fericit, genul „nu părea să aibă nevoie de nimic”. Adevărul e că majoritatea acestor oameni poartă, de obicei, o mască, nu se exteriorează prea tare sau își construiesc o falsă imagine fericită în exterior și se consumă în tăcere până când totul devine mai mult decât pot duce.
Ne puteți urmări și pe Google News
De ce se sinucid, totuși, oamenii? O întrebare la care niciun cercetător dintre nenumărații care au studiat fenomenul nu poate da un răspuns clar. Cu toate acestea, cert este că nimeni nu este predestinat să se sinucidă. Milioane de oameni se confruntă cu situații stresante, dramatice, însă ceea ce îi determină pe unii să se sinucidă este modul în care mintea și inima reacționează la presiuni. „Multe dintre deciziile de a comite un act de sinucidere depind de modul de percepere a evenimentelor”, declara Kay Redfield Jamison, profesoară de psihiatrie la celebra Universitate Johns Hopkins. Altfel spus, persoanele sănătoase mintal, puternice emoțional nu percep niciun eveniment ca fiind atât de devastator încât să justifice actul de sinucidere. În ciuda eforturilor care s-au făcut în sensul prevenirii, în ultimii ani, numărul sinuciderilor a crescut considerabil: aproape un milion de oameni din întreaga lume își pun capăt zilelor, în fiecare an.
Motivațiile care stau la baza actului sinucigaș sunt, de cele mai multe ori, altele decât cele imaginate de cei care investighează aceste cazuri, iar medicii au încercat să pătrundă cât mai bine fenomenul tocmai pentru a le servi în munca de prevenție. Un studiu canadian amplu, unul dintre cele mai relevante în acest sens, spune că încercările de sinucidere sunt rareori un rezultat al impulsivității, un strigăt de ajutor sau o cale de a scăpa de o problemă financiară sau practică. Dintre toate motivațiile sinuciderii, două au fost observate la absolut toți participanții – persoane care încercaseră să se sinucidă și fuseseră salvate – lipsa de speranță și suferința emoțională copleșitoare. În final, aș spune doar: mai moale cu „ce e atâta suferință din dragoste” .
Recomandările noastre
