Duminica aceasta, a doua a Triodului, este dedicată Întoarcerii Fiului Risipitor. Cum spațiul nu-mi permite să citez întreaga pericopă, așa cum ar merita, vă îndemn să o căutați la Luca 15, 11-32 și să o savurați.
Întâi, pentru că este o remarcabilă construcție literară, cu personaje excelent conturate, fir epic, tensiune gradată ș.a.m.d. Apoi, pentru că, având impresia că o cunoaștem prea bine, riscăm să ratăm tocmai detaliile cele mai fermecătoare și revelatoare.
Cum ar fi de pildă următorul pasaj: „Și sculându-se a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă și, alergând, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat.” Așadar, Tatăl (noi putem să scriem cu majusculă, știm că este vorba de Dumnezeu) își aștepta fiul, stătea în prag și pândea întoarcerea lui.
De când? Dintotdeauna. De la plecarea din Rai. Fiul Risipitor este Adam însuși și toți urmașii săi. Fiul Risipitor suntem noi. Conștiința unui Dumnezeu care ne așteaptă de la începutul lumii, iubitor, răbdător, fără ranchiună pentru afrontul pe care i L-am adus, este cutremurătoare. De când L-a creat pe Om, nu ca pe un robot, nu ca pe o slugă, ci înzestrat cu liber arbitru, știind prea bine că aceasta presupune riscul de a I se întoarce spatele, Dumnezeu așteaptă în pragul Raiului, scrutând zarea.
Ne puteți urmări și pe Google News
Și, când îl vede, tot Dumnezeu este Cel care ALEARGĂ spre Om, îi cade pe grumaz și îl sărută! În a sa Apocalipsă, Sfântul Ioan Evanghelistul rezumă la fel de cutremurător: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu și-Mi va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.” Un alt detaliu pe care mă grăbesc să-l subliniez este ne mul țumirea fratelui mai mare pentru explozia de bucurie pe care întoarcerea mezinului o provoacă în gospodărie.
Adică în Rai. Așadar, o bucurie cosmică! Parabola spune chiar că el, virtuosul și corectul, „s-a mâniat și nu voia să intre” în casă (în Rai), fiind astfel gata să-și sacrifice mântuirea pe altarul orgoliului personal. Nu vi se pare că fratele cel mare seamănă „al naibii” cu fariseul de săptămâna trecută, atât de încântat de sine și de formalismul cu care (crede că) își achită datoriile față de Dumnezeu? Nu vi se pare că seamănă chiar cu noi?
Recomandările noastre
