Aud din ce în ce mai des ideea că publicului trebuie să-i dai ce-ţi cere. Se fac sondaje peste sondaje, dar eu nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată intervievată în legătură cu nimic, deci de unde ştiu cei care le fac că publicul îşi doreşte ceea ce i se dă ori la televizor, ori în presa scrisă?

Ni se spune mereu: „Dacă nu-ţi convine, schimbă canalul! Puterea e la tine, pentru că tu ai telecomanda”.

Nu cred.

Pur şi simplu nu sunt de acord cu această modalitate de a scoate castanele din foc cu mâinile altora. Să spui că dacă nu-mi convine ceea ce văd la televizor pot alege altceva care-mi place, în condiţiile în care nu am alternativă, mi se pare o prostie.

Ani întregi, publicului cititor nu i s-a oferit şansa la calitate, la fel şi telespectatorilor. Au fost lăsaţi de izbelişte şi unii, şi alţii.

Tu, ca jurnalist, ai în ADN, dacă mi-e permisă exprimarea,  datoria de a da cititorilor informaţie corectă, coerentă, de calitate. Orice artificiu de genul „Şoc!”, „Senzaţional!”, „Citeşte aici ce i s-a întâmplat...!” mi s-au părut întotdeauna de prost gust şi deloc de urmat. Niciodată nu am deschis o ştire care avea aceste cuvinte înainte din simplul fapt că lipsa de educaţie înseamnă cruntă manipulare.

A citi ceea ce ţi se impune să citeşti mereu m-a făcut să mă revolt. La fel şi sentimentul de libertate greşit înţeles. Şi cel de dreptate. Cum să motivezi un copil astăzi? Ce să-i spui ca să-l faci să înţeleagă faptul că doar învăţând poate să fie liber, doar folosindu-se de educaţia primită poate atinge cea mai înaltă treaptă, doar experienţele personale îl vor ajuta să facă diferenţa şi doar munca cinstită îl va salva de la compromisuri.

Cum, când modelele pe care i le oferă mass-media sunt departe de realitate? Când îţi spune fiica ta că vrea să slăbească, deşi e în creştere, pentru că a văzut că aşa sunt fetele care prezintă moda, ce faci?

Când băiatul tău rosteşte cele mai necugetate cuvinte posibile şi exersează înjurăturile pentru că aşa fac colegii de clasă ce poţi face? Şi mai ales cum să-i spui nu fura, nu ucide, nu înşela, nu râvni la ce nu e al tău dacă la fiecare pas vede cum se fură, cum se ucid oamenii fără motiv uneori, cum se înşală prietenii unii pe alţii, şi cum râvnesc aşa-zişii aleşi la bunurile poporului.

Este de necrezut ce se întâmplă în propria noastră ţară. Aproape că nu ne mai pasă dacă e arestat unul sau altul, pentru că ştim că toţi sunt la fel.

Personal, mi se pare incredibil cum se toarnă unii pe alţii cei care cu o lună mai devreme erau parteneri de afaceri, de mârşăvii. Este incredibil ce trăim, la ce nivel de hoţie şi de minciună s-a ajuns. Nu ştiu dacă românii vor putea să mai aibă încredere în instituţiile care se pretind a fi în folosul lor.

Oricâte semnale de alrmă ai trage vizavi de minciuna şi de hoţia pe care le trăim de 50 de ani aici, în ţărişoara noastră trenul nu va opri şi cred că aceasta este de fapt marea problemă. Suntem într-un tren care nu mai poate fi oprit. Am constatat cu uimire că  incursiunea oamenilor legii în lumea televiziunii, mai bine zis a invitării la discuţii oficiale a celor ce în fiecare zi trăiau pe muchia graniţei dintre prostituţie şi pornografie, care au fost ridicate nemeritat la rangul de vedete tv a trecut aproape neobservată.

În nebunia arestărilor din lumea politicii, ridicarea acestor subrete inventate ca să-şi ridice poalele în cap ca să facă audienţă, că doar, aşa cum aminteam la începutul materialului, publicul cere asta, n-a preocupat pe nimeni.

M-aş bucura să constat că  emisiunile se vor îmbunătăţi, vor căpăta consistenţă, că părinţii vor putea să-şi lase fără grija că vor învăţa să înjure copiii în faţa micului ecran fie că privesc desene animate sau emisiuni pentru vârsta lor reală. M-aş bucura dacă aş vedea ştiri care să aibă legătură cu sportul cu adevărat, că în sfârşit cultura va conta, că  munca va fi cea care va face diferenţa între un  om de valoare şi nu ridicarea din sprâncene a vreunei fetiţe cu pretenţii care crede că Nichita e una care dă cu brandul şi nu unul dintre cei mai mari poeţi ai acestei ţări.

Ştiu că nu vă vine să credeţi, dar e real, au fost vremuri în care nu intrai în presă dacă nu dădeai un concurs în prealabil, dacă nu erai întors pe toate cusăturile să se descopere dacă poţi sau nu să faci programului şi meseriei.

Când dacă nu cunoşteai limba română şi nu ştiai să faci acordul între subiect şi predicat, şi mai ales nu puneai virgulă între ele, nu stătea nimeni de vorbă cu tine oricât de scurtă ţi-ar fi fost fusta. Mintea de felul acesta se observa de la distanţă oricum…

Nu fiecare ştire aducea în prim-plan un viol, un accident, o bătaie între vedetele de carton şi mai ales nu era considerat subiect faptul că nu ştiu ce „fetiţă portocalie” – cum le spun eu celor care îşi petrec viaţa la solar crezând că e de maximum interes – şi-a pus silicoane sau a lăsat un medic să-i inunde cu botox buza de sus.

Erau vremuri în care alergai pe teren şi nu stăteai zi lumină în redacţie dând copy paste la ştirile venite pe flux.

Vremuri în care jurnalistul era stăpân pe timpul lui şi urmărea un subiect cât considera necesar. Vremuri în care tot ce scriai avea autenticitate şi-ţi purta amprenta. Vremuri în care dacă te calificai într-un anumit domeniu se chema că ştii totul despre acesta şi nu-ţi dai cu părerea despre politică dacă tu scriai despre sport.

Erau vremuri în care nu intrai cu bocancii în sufletul celor cu care realizai interviuri, erai respectat tocmai pentru că făceai acest lucru la rândul tău şi dacă ţi se împărtăşea un secret îl ţineai pentru tine, fără să-l faci cunoscut lumii întregi. Se chema deontologie profesională.

Astăzi cei care au intrat în presă ca-n brânză cred că dacă înfigi microfonul sau reportofonul în gura unui om care îşi înmormântează sufletul drag alături de care a trăit o viaţă se numeşte jurnalism. Şi îmi tot pun întrebarea cine-i învaţă să facă asta? Eu nu am învăţat aşa ceva de la profesorii mei. Întrebările pe care le aud zilnic la orice arestare sau eveniment ce iese din cotidian m-au lăsat fără fără cuvinte de multe ori prin puerilitate, prostie şi incultură.

Ce caută aceşti alergători de cursă scurtă acolo unde un jurnalist adevărat ar pune punctual pe I de mii de ori, nu doar o dată?

„Ce ai simţit când ai aflat că a murit?”, „De ce l-ai omorât?”,  „Ce te-a făcut să te arunci de la balcon?”, „Care e numele dumneavoastră?” (această din urmă întrebare fiind adresată unui om care e mai mult decât cunoscut în întreaga lume, nu doar în ţara noastră) sunt întrebări pe care le consider un exemplu de prostie.

Erau vremuri când divertisment însemna divertisment, talk-show-ul era talk-show, invitaţii vorbeau pe rând, nu toţi odată, iar moderatorul ştia să ţină frâiele discuţiei în mâini. Erau vremuri în care monumentele de prostie numite artificial vedete nu ar fi intrat nici măcar în holul unui ziar care se respecta, darmite al unei televiziuni. Erau vremuri când a te lua de păr cu una din presupusele amante ale iubitului tău în faţa întregii naţiuni însemna să te supui oprobriului public, când a fi femeie însemna să ai verticalitate şi stăpânire de sine, după cum dacă aveai o boală pe care nu voiai să o aduci în atenţia spectatorilor, jurnaliştii nu-ţi puneau întrebări până într-atât de intime.

Pe vremea când dădeam concurs să intru în presă, verificam informaţiile şi nu le dădeam ca sigure după o discuţie cu cineva care voia doar să iasă în evidenţă minţind. Atunci bunul simţ era considerat o calitate, iar tupeul dus la extrem era unul dintre cele mai cumplite defecte. Subiectele pe care le propuneai erau luate în serios, cultura îşi avea rostul ei, ideile tale prindeau viaţă deşi nu aveai la dispoziţie decât mintea, cultura generală, pixul şi hârtia. Ştiai că tot ceea ce faci contează, nu luptai în fiecare zi pentru cultura propriei tale ţări şi nu ţi se spunea că aceasta nu vinde.

Au fost vremuri când nu ţi se spunea să găseşti un titlu mai senzaţional, mai cu vino-ncoa şi mai de scandal, când încercarea ta de a obţine interviuri cu oameni de cultură adevăraţi nu plictisea pe nimeni şi când a fi invitat la radio sau la televiziune era într-adevăr o mare onoare.

Erau vremuri în care învăţai de la oamenii pe care-i întâlneai, iar Mulţumesc al lor conta. Şi mai ales erau vremuri în care colegii tăi nu luau bani de la nimeni ca să scrie un articol şi nu tot ce scriai era considerat reclamă.

Încercăm să ne hrănim sănătos, cumpărăm produse bio, suntem atenţi la dată de expirare, dar de calitatea gândurilor noastre uităm. Tocmai de aceea am decis să începem o campanie în Evenimentul zilei, şi vă propunem să aflaţi de la oamenii de cultură ce trebuie să facem pentru a ne „hrăni” sănătos mintea şi sufletul rugându-i să ne răspundă la întrebarea „Cultura, încotro?”

De noi depinde să schimbăm ceva în lumea în care trăim şi nu doar supravieţuim ca masă de manevră a celor care ştiu că lipsa de educaţie înseamnă manipulare mai uşoară. Cu oamenii care ştiu răspunsurile la întrebări e mai greu să te joci, la fel ca şi cu aceia care cunosc adevărul. Haideţi să demonstrăm că părerea noastră contează!

Haideţi să ne punem şi o altă întrebare: Ce facem când când ni se dă şansa să nu schimbăm canalul, ci să rămânem în faţa televizorului?