Niciunul dintre cazurile despre care am scris nu a stârnit mai multă patimă, revoltă, milă, uimire și dezgust decât povestea lui George. Îl știți deja și i-ați simțit suferința.
Îmi fac, totuși, datoria de autor și vă reamintesc: de 7 ani se chinuie prin tribunale să demonstreze că e nevinovat. Culmea este că, în apel, până și procurorii au fost convinși că trebuie achitat și au susținut asta termen de termen.
Ce făcuse George: în urmă cu șapte ani, un individ aproape în comă alcoolică, i s-a aruncat pe capota mașinii, renunțând la propria viață și distrugând, iremediabil, destinul șoferului. George nu a fost niciodată găsit vinovat de producerea accidentului, în schimb, a fost acuzat, pe nedrept, că ar fi avut în sânge substanțe care i-ar fi putut afecta capacitatea de a conduce. Nimic mai fals!
După trei ani de teste, evaluări, expertize, contraexpertize, Institutul de Medicină Legală a răspuns în cel mai criptic mod, dar favorabil inculpatului: nu au fost detectate substanțe de natură să îi afecteze capacitatea de a conduce.
Ne puteți urmări și pe Google News
Instanța de fond l-a achitat, apreciind că nu există probe din care să rezulte vinovăția inculpatului. Parchetul Curții de Apel a impresionat audiența când a cerut achitarea inculpatului pe motiv că fapta nu e prevăzută de legea penală (o situație mai favorabilă). În fond, procurorii locali solicitaseră condamnarea. Și uite așa au trecut șapte ani.
Viața l-a lovit pe toate părțile. A făcut cancer, unul urât, ce l-a legat de patul de spital mai bine de un an. Doar tinerețea și setea de viață l-au ținut viu. Și, când credea că a răzbit, a venit și a doua lovitură: unul dintre cei doi judecători din apel nu putea să-l achite. De ce? Pur și simplu! Altă explicație n-am. Nu putea pentru că nicicând în cariera lui de magistrat nu achitase vreun inculpat. A încercat din răsputeri să găsească fărâme de probe care să-l ajute la condamnare: aproape că-l forțase pe George să facă un test poligraf, deși știa prea bine că era sub tratamentul cu citostatice, i-a audiat pe polițistul ajuns primul la locul faptei și pe medicul legist care îl examinase în noaptea accidentului, a invocat, din oficiu, excepții de neconstituționalitate, pe scurt, toate gesturile unui om, care nu vede în jur decât infractori.
De două ori au rămas în pronunțare și au repus cauza pe rol pentru că nu se înțelegeau: unul dintre ei voia să-l condamne, celălalt încerca disperat să respecte legea care-l obliga să-l achite pe inculpat. Și au încercat pentru a treia oară să dea un verdict comun...
Acum începe ultima parte a poveștii. În noaptea dinaintea pronunțării, George dormise prost. Dimineața îl prinsese cu fruntea rece și palidă, scăldată în aburii bolii și ai așteptării. Durerea de cap de care sperase să scape în somn, se trezise mai vioaie și mai puternică, iar acum îi strângea tâmplele delicat, ca un apropiat care își permite prea multe. Soneria telefonului a țipat cu furie, paralizându-i reacțiile: „- S-a dat pronunțarea. Stai jos și încearcă să nu te îngrijorezi. - M-au condamnat? - Nu. Vom avea un complet de divergență. - Asta ce mai e? Iar o luăm de la capăt? - Înseamnă că cei doi judecători nu s-au înțeles și au nevoie de un al treilea care să încline balanța. - O luăm de la capăt....” Șapte zile au trecut ca cea mai grea pedeapsă. Se obișnuise cu așteptarea, dar senzația de repetiție îi dădea un fel de greață. Sau poate boala punea din nou stăpânire pe el. Cine mai știe ?
„- O să fie bine, ai să vezi!” Încerca să îl îmbărbăteze familia. Dar cine mai credea asta? – „Nu te pot condamna. Apelul parchetului a fost în favoarea ta.” Totul părea în zadar. Tristețea căzuse pe el ca o haină grea. Își pusese atâtea speranțe în achitarea asta. Și-o dorea aproape mai mult decât vindecarea. Ziua judecății venise. De data asta trebuia să convingă trei judecători. Completul a intrat în sală. Se vedea că nu se simt confortabil și că fuseseră siliți să împartă masa judecății dintr-un motiv jalnic de previzibil – veșnica dorință de a condamna a celui despre care nu mai pot scrie.
Mă privesc literele drept în ochi și mă întreabă: femeie, omul ăsta chiar merită să-l descrii atât? Președintele completului își plimba privirea deasupra capetelor tăcute, căutându-l pe George. „- După cum ați văzut, ne-am reunit în complet de divergență. - Vă rugăm să ne precizați motivul divergenței”, a cerut avocatul. „- Nu putem face asta. Nu dorim decât să-i punem în vedere inculpatului că are posibilitatea să dea un supliment de declarație.” „- Domnule președinte, care este temeiul juridic al acestei solicitări ? Este un drept al inculpatului de a da declarații, nu o obligație! - Adevărat, dar am dori să-l întrebăm dacă mai are ceva de adăugat.” Oare ce așteptau să spună George? Că e vinovat și dorește să fie condamnat? „- Nu, domnule președinte, nu doresc să mai dau alte declarații.” „- Atunci vă ascult concluziile. Domnule procuror. - Domnule președinte, vă solicităm admiterea apelului și achitarea inculpatului întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.” Ultimul cuvânt al inculpatului – George avea o spaimă teribilă pe care o simțea fizic. Durerea îl regăsise și îl lovea violent în tot corpul. Băiatul ăsta chiar cunoscuse toate felurile de pedeapsă.
Președintele a închis cu zgomot dosarul vechi, plin cu pete galbene de grăsime umană. Între coperțile alea atârna, spânzurată, viața lui George. - În pronunțare. Era nedrept ce i se întâmpla. Fără să știe de ce, își punea mari speranțe în judecătorul nou venit. „- N-aveți nicio șansă, dacă a intrat ăsta pe completul de divergență! - George, mergi acasă. Nu mai asculta discuțiile astea că nu-ți fac bine. Important este să te păstrezi sănătos. - Sunt un inutil, domnule avocat. Nu mai pot munci, primesc ajutor social, o să mă pensioneze pe motive medicale. Ce rost mai au toate astea? Era prima dată când capitula. Și cum să nu te apuce toate când vezi atâta suferință și atâta nedreptate ?”
Am zis că nu mai scriu de omul ăsta, că-mi sar cuvintele de pe hârtie, dar cum să tac? Deseori mă întreb dacă e fericit în lumea lui goală, neagră, urâtă. Să nu mai lungesc vorba, vă invit, politicos, să vă manifestați scârba finală: iată pronunțarea – în majoritate, condamnă inculpatul la o pedeapsă de 2 ani închisoare (suspendare sub supraveghere cu termen de încercare de 6 ani); să desfășoare timp de 120 de zile o activitate, neremunerată, în folosul comunității.... Opinie separată :.... admite apelul parchetului și modifică temeiul de achitare al inculpatului (într-unul mai favorabil cum ceruse procurorul). George a primit vestea alarmant de nepăsător. „- Totuși, unul dintre ei a zis că sunt nevinovat și m-a achitat? - Da. Președintele completului! A făcut opinie separată. Om sănătos de-ai fi fost și tot ai fi crăpat văzând o asemenea soluție.” Dar copilul ăsta cu trupul măcinat de cancer și cu sufletul mutilat de cancerul din justiție oare cum s-o fi simțit ? Parcă îl și văd cu câtă satisfacție i-a dat cele 120 de zile de muncă în folosul comunității. Îmi vin în minte vorbele lui: m-am interesat eu, poți să mergi la detectorul de minciuni chiar dacă ai cancer. Probabil că a făcut cercetare și pentru munca în folosul comunității – merge și cu cancer și cu incapacitate de muncă. Nici nu știu cum să închei, că îmi trec prin cap tot felul de vorbe... O pedeapsă nu vine niciodată prea târziu, iar noi avem răbdare de ocnaș.
Recomandările noastre
