Yasmine Dakiki are 20 de ani şi este din Irlanda. După ce şi-a terminat studiile liceale în locurile natale a decis să îşi încerce viitorul într-una din instituţiile de învătământ superior din România aşa că a ales cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj, după ce a fost admisă la alte două universităţi din Ungaria şi Cehia.

Mirajul primului an de studenţie nu a durat însă foarte mult pentru Yasmine, aflând că a fost exmatriculată la numai trei luni de la începutul anului universitar. Se afla la primul examen al său când profesorul i-a dat tranşant vestea: “Tu nu mai faci parte din această universitate!"

Au urmat săptămâni de coşmar pentru tânăra irlandeză, timp în care i-a fost reanaliyat dosarul iar verdictul final i-a fost comunicat prin telefon de către secretara facultăţii, sub tonul foarte binecunoscut de studenţii români. Fusese exmatriculată definitiv.Şi când credea că experienţa sa în România nu poate fi mai sumbră de atât, studenta a aflat că reprezentanţii universităţii refuză să îi înpoieze taxa de 5.000 de euro pe care o achitase la înscriere. Reporterii publicaţiei VICE au realizat un interviu cu Yasmine Dakiki, pe care îl redăm integral mai jos.

VICE: Ai intrat la trei universități de medicină. Din Cehia, Ungaria și România. De ce ai ales România? Yasmine Dakiki: Universitățile din Cehia și Ungaria au cerut documente și interviuri mai multe, am ales-o pe cea din România pentru că pierdeam mai puțin timp. Și, în al doilea rând, în Dublin avem mulți vecini români, aveam colegi români la școală. Ei mi-au spus că Universitatea de Medicină din Cluj este una dintre cele mai bune din țară și asta a contat în alegerea mea. Am prieteni care studiază în mai multe orașe din România, inclusiv Cluj, Iași, Timișoara, toți mi-au dat un feedback foarte bun despre România și despre Cluj. Acest lucru m-a influențat să aleg să studiez în Cluj.

Dar erai hotărâtă să studiezi undeva în afara țării, o universitate din Irlanda nu era ceva ce-ți doreai?

Nu. Dintotdeauna mi-am dorit să studiez în străinătate. M-am născut și mi-am petrecut toată viața până la 17 ani în Irlanda și mi-am dorit altceva. Și un alt motiv este că sistemul educațional de aici din Irlanda nu este foarte bun, iar taxele sunt foarte mari. În plus, am rude care s-au născut și au crescut în România.

Când ai vizitat prima dată România și care au fost primele tale impresii?

Era în august 2013, cursurile începeau în septembrie. Încă dinainte să plec, m-am documentat, am citit despre Cluj, am intrat pe Google Maps să văd cum arată orașul. Când am ajuns, îmi aduc aminte că era foarte cald, când am călcat pentru prima dată în Cluj, am avut senzația că aici mi-ar plăcea să locuiesc. M-am îndrăgostit de oraș, de oameni, erau foarte prietenoși. Nu am nimic de rău de spus despre România, despre oameni, despre locuri.

Ai dat examen?

Nu, am intrat pe bază de dosar.

Universitatea a avut o problemă cu notele tale, la trei luni după ce ai fost admisă. Dar nu le-au văzut de la bun început, nu erau ele în dosarul tău? Ba da. Am fost acceptată pe baza acestor note. A fost prima hârtie pe care au avut-o în față. Chiar de când am primit scrisoarea de admitere și legitimația de student care purta parafa Ministerului Educației, doamna de la universitate care mi le-a înmânat și care avea notele și documentele mele chiar în fața ei s-a uitat la mine și mi-a spus „Totul este în regulă, semnează aici și transferă taxa de înscriere de 5 000 de euro în contul universității". La fel a făcut fiecare student, a intrat, a stat acolo cinci minute, apoi a ieșit. Asta era procedura.

Ai studiat timp de trei luni. Cum au fost aceste trei luni?

Totul a fost bine, profesorii erau politicoși, nu aș spune că vorbeau limba engleză la standarde foarte înalte, dar, să fiu sinceră, nu aveam așteptări foarte mari, nu puteam compara cu Irlanda, unde engleza este limba nativă. Unii profesori erau ok, alții erau poate puțin nepoliticoși. Țipau la noi, ca și cum aveam 12 ani și simțeam că nu așa ar trebui să se poarte cu noi, o universitate nu este un liceu, nu este o grădiniță. Ar fi trebuit să fim tratați ca niște adulți, noi urma să fim medici, să avem viața unor pacienți în mâini.

A mai fost ceva care mi s-a părut nedrept. O parte dintre clădirile universității sunt renovate, altele sunt vechi. Iar studenții internaționali erau băgați în clădirile vechi, în laboratoarele vechi, cu cea mai veche tehnologie, în timp ce studenții români, care nu plăteau taxe, erau în cele mai frumoase clase și în cele mai bune condiții. Mi s-a părut nedrept față de studenții internaționali, până la urmă, noi veneam de departe, plăteam sume mari de bani. Eram între 50 și 60 de studenți din toată lumea, din Marea Britanie, Israel, Italia, Franța, SUA, Canada, Germania. Eu eram singura din Irlanda. Mulți dintre acești studenți străini nici măcar nu urmaseră științe precum biologia și chimia. Eu am făcut și biologia, și chimia, la un nivel avansat la liceu, în Irlanda. Aveam multe note de B, aveam și A, aveam un C la chimie, dar la clasă avansată. O notă de C este echivalentă cu nota 7-8 din sistemul de notare din România.

Păi și atunci ție cum de ți se reproșau notele mici la chimie, în timp ce alți studenți admiși nici măcar nu urmaseră în liceu astfel de cursuri, deci nu aveau ce note să arate?

Asta i-am întrebat și eu la universitate și nu am primit un răspuns niciodată. Când am întrebat asta prima dată la Decanatul Facultății de Medicină Dentară, cea care conducea departamentul de învățământ pentru studenți internaționali mi-a strigat că asta nu e treaba mea, mi-a întors spatele și mi-a spus să părăsesc biroul.

Povestește-mi cum și când ai aflat că ai fost exmatriculată. Urmam cursurile Facultății de Medicină Dentară de trei luni, apoi a venit vacanța de Crăciun, toată lumea s-a dus acasă, eu am zburat la Dublin de sărbători, să-mi văd familia. Cu câteva zile înainte de zborul înapoi spre Cluj, am primit un email de la secretariatul universității. Era în limba română și a trebuit să îl traduc, dar tot nu înțelegeam mesajul. Am încercat să sun de mai multe ori. Uneori îmi răspundeau și apoi îmi închideau în față, alteori îmi spuneau că trebuie să vin personal la Cluj.

Când m-am întors, m-am dus imediat la secretariat. Am intrat în birou cu mesajul primit pe mail printat pe o foaie și le-am cerut să îmi explice. Mi-au spus că pare să fie o problemă cu notele mele la chimie și că diploma mea din Irlanda nu era recunoscută. I-am întrebat de ce acum, la trei luni după ce fusesem acceptată și după ce primisem legitimația de student de la Ministerul Educației. Ce se întâmplă? Nu te îngrijora, e o chestie minoră, se va rezolva, vom contacta Ministerul Educației, tu concentrează-te la examenul de peste o săptămână. Am continuat să merg la cursuri și să învăț pentru examen. Dar în ziua examenului, când profesorul a citit numele studenților, pe al meu nu l-a spus. L-am întrebat de ce și mi-a răspuns: „Tu nu mai faci parte din această universitate." În acel moment, m-am simțit umilită în fața colegilor, nu știam ce să fac. Stăteam în acea sală, așteptam să dau examenul și mă gândeam că mama nici măcar nu știa ce mi se întâmpla. Am ieșit din sală și m-am dus acasă să îmi sun părinții.

În aceeași săptămână în care am fost exmatriculată s-a întâmplat să moară bunicul meu, așa că părinții mei nu au putut veni imediat, a durat câteva zile. Eram singură și a fost foarte greu pentru mine. Mergeam zilnic la Universitate și le ceream să îmi explice, să îmi spună ce se întâmplă. Îmi spuneau că sună la minister și mă puneau să aștept. Apoi reveneam, și tot așa.

Dădeau vina pe Ministerul Educației? Universitatea dădea vina pe minister, iar ministerul pe universitate. Apoi am vorbit și cu cineva de la minister, dar era foarte greu să ajungem la ei. Eram în contact și cu cineva de la Ambasada Irlandei și ei m-au ajutat. Într-o zi, m-a sunat o doamnă de la secretariatul universității, care mi-a spus prin telefon, că nu mai pot fi studentă la ei. Apoi au spus că nu este posibil să îmi înapoieze taxa. Îmi spuneau că asta e, că au făcut o greșeală de care și-au dat seama abia acum, că trebuie să plec din România, fără să-mi dea înapoi taxa. Vorbeau ca și cum totul era simplu. Eram așa de pierdută, aveam 17 ani, părinții mei nu puteau veni imediat, din cauza morții bunicului. A fost o perioadă foarte grea pentru mine și pentru părinții mei.

Dar ce îți răspundeau când le cereai să îți înapoieze banii?

Îmi spuneau că nu îmi dau taxa înapoi, că pot să fac ce vreau, că nu se va întâmpla nimic. Le-am spus celor din conducere că îi voi da în judecată, că nu voi lăsa lucrurile, chiar dacă va dura ani de zile. Mi-au râs în față.

Ca urmare, ai dat în judecată universitatea.

Da, procesul a început după în ianuarie 2014. După aproape doi ani, instanța mi-a dat dreptate și obligă universitatea să îmi înapoieze banii de înscriere și daune morale de 1 500 de euro. Asta a fost oferta universității. Dar vom face recurs, pentru că 1 500 de euro nu acoperă nici pe departe costurile și stresul cauzat mie și familiei mele de greșeala lor și de modul cum m-au tratat.