Vasile Muraru face parte din acea galerie a oamenilor incredibili, care nu uită de unde au plecat. Nu uită şi nu ratează nici un moment clipa în care să le spună tuturor că a păscut văcuţele pe imaş. Odinioară timid, astăzi Vasile se află pe scenă în apele lui. Tânărul Vasile Muraru dădea „Bună ziua!” tuturor trecătorilor de pe stradă atunci când a venit la oraş din satul său natal, Doina, din Piatra Neamţ. Din bun-simţ.

Trebuie să iubeşti oamenii, altfel nu poţi fi actor. Este o meserie care se face cu multe renunţări. Trebuie să ştii cu certitudine unde trebuie să ajungi, care e drumul de urmat şi cât o să te coste. Din astfel de aluat este plămădit actorul Vasile Muraru, care s-a născut pe pământul sfânt al Moldovei, satul Doina, judeţul Neamţ. Seriozitatea. Acesta este cuvântul care îl defineşte, în ciuda faptului că este actor de comedie. „Visul meu era să joc pe pânză şi am jucat în 41 de filme. Apoi să fiu pe scândură, într-un colţ... Şi am fost, slavă Domnului! Dumnezeu m-a ajutat şi a făcut pentru mine mult mai mult decât doar să fiu pe pânză sau pe scândură. Actorul trebuie să-şi respecte publicul, trebuie să-i transmită ceva, un mesaj, pentru că acesta simte”.

- A trecut Crăciunul, una dintre cele mai importante şi frumoase sărbători ale creştinătăţii. A rămas oare aşa de-a lungul timpului sau s-a schimbat pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale?

- Crăciunul este încă o sărbătoare mare şi foarte importantă a creştinilor şi de vreo 200 de ani au pus-o la aceeaşi dată, pentru că, la fel ca şi Paştele, era sărbătorit la date diferite. Catolicii aveau o zi, ortodocşii altă zi, ceilalţi altă zi în care sărbătoreau Crăciunul. Uite aşa se despărţea lumea. Au căzut de acord să fie o zi comună pentru că e Naşterea Domnului, doar nu se naşte în zile diferite, ci o dată. Şi Învierea ar trebui să fie în aceeaşi zi. Crăciunul este o sărbătoare frumoasă, aşteptată cu sufletul la gură după 40 de zile de post, cu toate obiceiurile. Vă spun despre cele din zona de unde vin eu, judeţul Neamţ. Înainte erau nişte zăpezi din acelea mari, care ţineau mult. Acum viscoleşte o dată, mai mult pentru mass-media. Erau ierni grele înainte, dar m-a surprins să aud spunându-se „Nu mai e pâine la supermarket”. La ţară niciodată nu se punea problema, totul era în jurul casei. Putea să vină iarna, că oamenii aveau aprovizionarea făcută, de aia se numeau gospodari, şi se duceau numai la animale să le dea de mâncare. În rest stăteau în casă. Dar la oraş e cu totul altceva. S-a schimbat, evident că s-a mai schimbat ceva, prin părţile esenţiale. În ziua de azi e o alergătură generală, nu se mai înţelege om cu persoană, nu mai înţelege nimeni nimic, toţi aleargă nu ştiu unde şi se trezesc în ziua de Crăciun că stau înghesuiţi în jurul unei mese pe care au pus de toate şi nu le vine să mănânce, răpuşi de oboseală.

- Cum era când eraţi mic în această perioadă a Sărbătorilor, vă mai amintiţi?

- Cum nu! Pe la mijlocul lui decembrie începeau repetiţiile pentru cetele de colindători şi fiecare ceată avea obiceiurile locale, iar până înainte de Crăciun se repeta. Mă ataşam şi eu la câte o ceată, în special în satul bunicii din partea mamei, unde erau flăcăi mai mulţi, care făceau irozi, cântau cântecul Jianului, făceau câte o stea imensă. Aşteptam Moşu care venea şi aducea un brad cu nişte lumânări, cu vată, cu beteală, înveleam nucile în poleiala de la bomboane, globurile au apărut târziu. Uşor, uşor s-a modernizat.

- Se tot vorbeşte de faptul că era interzis să intri în biserică pe vremea aceea?

- Nu ţinea cont lumea de ce spuneau comuniştii. Taică-miu era secretar de partid şi mergeam cu căruţele la mănăstire cu produse. Boteza, cununa, la biserică avea plătit om care să tragă clopotele când venea furtună, că uneori se rupeau norii. Şi era în plin comunism. Cine era om aşa rămânea. Bineînţeles că au fost şi nemernici care au făcut lucruri ce depăşesc puterea noastră de înţelegere, care şi-au bătut joc de oamenii harnici, de obiceiuri, de intelectuali, de cultura română. Dar erau şi oameni serioşi care au răzbătut şi au făcut ceva şi pe vremea aia.

- Au greşit mult comuniştii, mai ales când a fost vorba de pământurile oamenilor.

- Da. Desţelenirea ţăranilor din sate a fost una dintre greşelile comunismului. Ţăranul s-a trezit într-un ocean de lume astfel şi ce şi-a spus, că poate face orice, poate să se comporte oricum, că nu mai râde nimeni de el. Se poate îmbăta, poate face orice. Uite aşa te ia valul! Aşa s-au transformat din oraşe cu istorie, cât de cât civilizate, s-au transformat în nişte mari comune. Nu ştiu dacă România trebuia să sufere atât. Românul era învăţat că Dumnezeu îl ajută. Să fie pace şi linişte şi ne-om descurca noi! O bucată de pâine, una de mămăligă, un cartof, ceva. Ne-am învăţat cu lux acum, cu maşini de lux, toţi vor mult, să cheltuiască mult. Am intrat pe făgaşul acesta şi ni se pare că e foarte greu dacă nu mai avem. E tragic pentru că oamenii caută să muncească şi nu au unde. Nu fug de muncă, dar se închid nişte fabrici, nimeni nu face nimic să ajute agricultura. Nu se mai promovează produsele româneşti, nici tradiţiile. Nu suntem un pic mai fermi, şi cu minorităţile la fel. Noi ne purtăm foarte frumos şi tot nu sunt mulţumiţi. Alte ţări au exemple mai ferme, au luat măsuri drastice. Nu e posibil să nu cunoşti limba ţării, nu e cinstit să trăieşti din banii statului român şi să fii duşmanul lui. Nu e posibil aşa ceva. Încerc să le dau mai departe copiilor mei sfaturile primite, dar nu îi bat la cap. Să se uite în jur şi să înveţe de la cei mari. Să citească, să discearnă între modelele pe care le au acum şi pe care mass-media le promovează cu generozitate doar pentru că există bani şi scandal. E mult mai greu acum, dar avem tineret de încredere, merituos, face cinste ţării şi speranţa ne e în ei. Pentru un artist contează preţuirea publicului. Asta îţi dă sănătate, munceşti până nu mai poţi. Este o meserie unde nu se fuge de muncă. Numai Dumnezeu m-a ajutat să depăşesc momentele grele, m-a ţinut în palme pur şi simplu. Îi mulţumesc tot timpul.

- Aţi fost de nenumărate ori în Basarabia, în turnee, ce v-a impresionat cel mai tare?

- Prima dată am fost la Chişinău în 1989 în turneu. Eram cu o trupă mare de teatru, la noi era încă Ceauşescu, dar acolo era Perestroika, se vorbea de deschidere. Apăruse primul ziar în limba română tipărit în Lituania sau Estonia, adus pe blat, urmărit. Era o sărbătoare şi ne-au primit incredibil. De o parte şi de alta a scenei era un munte de flori, un buchet era 5 ruble, salariul era 90 de ruble, vă daţi seama ce bucurie a fost pentru oamenii aceia. Asta m-a impresionat. Pe urmă am făcut deplasări în localităţile din Basarabia şi era o bucurie şi o veselie că suntem cu toţii fraţi, suntem români. După revoluţie, mai ales în ultimii ani, am avut un proiect „Români pentru români” al Primăriei Bucureşti şi al Teatrului Constantin Tănase, care s-a bucurat de un succes extraordinar. La Chişinău am nimerit de câteva ori de ziua naţională. Fără afişe, că nu ni ne-a dat voie să punem, şi deşi erau taburi în jurul Operei, era arhiplin, era lumea de pe lume şi s-au bucurat să audă şi să vadă spectacolele noastre. În 1889, când au scos drapelul, era Teatrul Verde, vreo 7000 de locuri şi a venit un puşti la mine, cred că era clasa a IX-a sau a X-a şi m-a întrebat: „Domnul Vasile, pot să scot tricolorul?” „Scoate-l!” Era în spatele grădinii de spectacol, avea 50 de metri lungime şi trei metri înălţime, ţi se ridica părul pe mâini de emoţie. Am trăit nişte momente deosebite. E o altă lume acolo, toţi erau bucuroşi. M-am întâlnit cu Grigore Vieru atunci, am fost şi acasă la el, ne întâlneam în fiecare zi şi povesteam. Ţin minte că prin 2000 ne-am întâlnit într-o comună de pe malul Prutului şi primarul de acolo, poet, a făcut o serbare a zilei comunei şi am fost şi eu cu colegul Nae Lăzărescu. Pe lângă Grigore Vieru erau şi alte personalităţi, academicieni, generali, fiii satului, că aşa era sigla. „Ce bine că aţi venit, măi băieţi!”, a spus atunci Vieru. „Să ştiţi că sceneta cu Stalin şi Hitler se punea şi la nunţi în Basarabia”. Am rămas cu gura căscată. Nici nu ne dăm noi seama ce bucurie facem oamenilor cu arta noastră.

- Vin oamenii la Teatrul de Revistă? Mai vin?

- Vin la spectacol oameni care nu au fost niciodată la teatrul de revistă şi spun că nu e ca la televizor, că e altceva, e frumos, că totul e gândit bine şi e făcut cu cap, că nu se aşteptau. Şi de fiecare dată spun că mai vin. A fost festivalul studenţesc, au cumpărat o sală, apoi la a doua ediţie au ajuns să ia toată săptămâna. Aşa descoperă teatrul de revistă. Am scos acum premiera cu „Sosesc deseară”, a lui Tudor Muşatescu, o comedie la care vine alt public şi dau oamenii telefon la casă să mulţumească pentru spectacol. Avem reprezentaţii până la sfârşitul anului.

- Ce le doriţi românilor acum, la acest început de an, după aşa o perioadă grea prin care au trecut?

- Le doresc românilor, de oriunde ar fi ei, să aibă parte de linişte, de unitate, înţelegere, răbdare şi să se bucure de orice, chiar şi de o bomboană din aceea cu poleială. Că atunci când eram mici ne bucuram de parcă am fi primit cine ştie ce cadou. Aveam o trăistuţă în care puneam ce primeam, mere, nuci, colaci. Bucuriile acelea mărunte. Astăzi, copiii nici nu se uită la aşa ceva, au de toate. Mi-amintesc ce bucurie a fost la revoluţie, primele zile era lumea unită, s-au scos din depozite de toate, lumea se ajuta, se stătea la rând, dar civilizat, să luăm toţi. A trecut timpul şi am uitat de acea perioadă în care eram uniţi.

- Ce ne-a schimbat? Ce s-a schimbat?

- Nu ştiu ce ne-a schimbat. Alergătura, nesiguranţa zilei de mâine... Toţi vor Mercedes, excursii în Palma de Mallorca, am devenit robiţi. Şi totuşi, nu dormi decât într-un pat şi într-o singură groapă. Bunica a plecat la mormânt şi bunicul, 93 de ani, stătea lângă mine şi zicea: „Dar numai atâta ia?” După o viaţă de muncă, ce concluzie...

- Aţi făcut un cuplu extraordinar cu Nae Lăzărescu care a aparţinut publicului, pentru că acesta v-a iubit…

- Da, aşa este. Cuplul Nae-Vasile a aparţinut publicului. Îmi vine în minte imaginea noastră şi a sutelor de spectatori pe o ploaie torenţială la Teatrul de Vară din Mamaia. Era lume şi în picioare, nimeni nu a deschis umbrela şi au stat în ploaie timp de 45 de minute, atât cât a durat show-ul nostru. Sau la Râmnicu-Sărat, când cei care n-au putut intra au scos uşa din ţâţâni şi am dat autografe pe ea. Apoi au decupat-o...

- Cum a început totul? Ce v-a determinat să deveniţi actor?

- A venit la noi în sat, când aveam vreo 4 sau 5 ani o caravană şi am văzut un film rusesc care m-a impresionat. Venise caravana la noi la şcoală, casa preotului de fapt. De atunci mi-a intrat în cap să ajung „ca oamenii ăia coloraţi de pe perete”... Îmi plăceau emisiunile de la televizor, ascultam cu nesaţ Radio Iaşi şi apoi întâlnirea cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde făceam figuraţie în multe piese şi spectacole alături de mari actori”, apune actorul. Drumul nu i-a fost lin, a avut şi multe piedici, dar au trecut toate. A contat enorm întâlnirea cu Dinu Manolache la Piatra Neamţ. Acesta l-a dus la Sandu Lazăr la Teatrul Tineretului, unde a început să dea cu... nasul de lumea teatrului profesionist, de marii actori şi marile spectacole.

- Aţi dat de două ori la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică?

- Da. Nu am luat din prima. Când am dat prima dată m-am pregătit să recit poezia de simţire „Cetatea Neamţului”, dar după o strofă comisia m-a oprit şi, din păcate, m-am regăsit pe lista celor respinşi la admitere. Aşa că m-am întors la mine în sat, ziua la cules în CAP, iar seara la citit cărţi pe nerăsuflate. A doua încercare de a fi admis la Facultatea de Teatru s-a petrecut peste un an, când m-am prezentat în faţa comisiei compuse din mari actori cu texte de Marin Sorescu, de Anton Pann şi din monologul „La cireşi”. De emoţie am mai uitat din texte, dar m-am descurcat turuind mai departe cu vorbe de la mine. Maestrul Dem Rădulescu s-a ridicat de la masă şi s-a plimbat de la un membru al comisiei la altul în timp ce dădeam proba. Pe urmă am aflat că le spunea celorlalţi profesori: „Pe ăsta vreau să-l iau eu! Pe ăsta vreau să-l iau eu!”. Până la afişarea rezultatelor, acasă, în ogradă, pe furiş, mă rugam în genunchi: „Doamne, ajută-mă să nimeresc la clasa lui Bibanu!” Şi chiar aşa s-a întâmplat, spre marele meu noroc. Ca elev al lui Dem Rădulescu, o pierdere imensă pentru teatrul şi filmul românesc, am învăţat ca pe scenă să fiu artist şi în momentul în care am ieşit din teatru să redevin om normal, să-mi respect publicul şi înaintaşii.

- În anul III, aţi luat chiar un premiu la Festivalul Studenţesc, într-o scenetă în care eraţi un miliţian de la Circulaţie.

- Da. Eu, un timid, îngheţam când vedeam la masa comisiei nişte uriaşi precum Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Marin Moraru şi mi se înmuiau genunchii. Numai că de astă dată în comisie s-a aflat Amza Pellea. Marele Amza – un adevărat Dumnezeu pentru mine. Când l-am văzut parcă am mâncat jăratic şi mi-au ieşit toate strună. Aşa de bine am improvizat în ancheta făcută de miliţianul student Muraru, încât râdeau în hohote profesorii. Eu, miliţianul, investigam un accident în care pasămite o turistă nemţoaică lovise cu Mercedesul măgarul unui ţigan. Actorii erau modele pentru noi, îi respectam, îi divinizam. Eram înnebuniţi să-i vedem cum vorbesc, cum gesticulează, cum se îmbracă, mergeam des la repetiţiile lor. Student fiind, în fiecare seară mergeam la teatru, încercam să fur meserie. La un moment dat, la Teatrul Bulandra, Ion Besoiu a interzis studenţilor să intre pentru că era foarte multă lume, se stătea în picioare... Eu m-am dus la una dintre plasatoare şi i-am spus „Doamnă, eu sunt student la Teatru, dacă eram la Politehnică, furam meserie la uzina 23 august, unde vreţi să mă duc?!” Eram fericit să fiu doar pe scenă, nu conta mărimea rolului. Dragostea de meserie, respectul pentru colegi sau lectura făceau şi fac parte din însăşi existenţa mea. Am mereu emoţii înainte de orice spectacol, pentru că altfel, înseamnă că nu vibrezi, că te-ai uscat.

- Când aţi terminat Institutul?

- Am absolvit în 1981 împreună cu Vasile Filipescu, Ştefan Mareş, Mirela Atanasiu, Ştefan Naghy, Traian Zavlovschi, Greta Manta şi alţii. Făceam foarte multe filme, colegii de la Regie se băteau să mă aibă actor în filmele lor. Eram solicitat să joc în filme, la TV. După ce am absolvit m-au cerut cei de la Piatra Neamţ, eu voiam să rămân în Bucureşti şi până la urmă am primit repartiţie la Teatrul din Satu Mare. M-am dus, am stat un sfert de oră, apoi am luat o detaşare şi am stat fără salariu câteva luni. La examenul de absolvire de la Studioul Casandra participau toţi directorii de teatru din Bucureşti şi nu numai. Aşa m-a remarcat şi directorul de atunci al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, Nicolae Dinescu. Eu nici măcar nu visam, aşa că am luat-o de la zero, pentru că revista era un alt gen. Am ajuns acolo în anul absolvirii, iar în 1982 am debutat într-un spectacol „Poftă bună la Tănase”, apoi în „Revista, Revistelor” am făcut pentru prima dată cuplu cu Nae Lăzărescu. A fost un succes imens.

- Locul  unde aţi văzut lumina zilei este unul special. Acest pământ românesc musteşte de tradiţie.

- Da. Oricât de departe m-au dus paşii de satul meu nu l-am uitat niciodată. Se păstrează încă mersul la biserică duminica. A intrat în tradiţia poporului român şi cu toate că numărul de biserici a crescut, cu toate că sunt arhipline, ca să luăm un termen modern, ratingul lasă de dorit. La noi, la biserica din parohie este arhiplin, nu numai în zilele de liturghie. De mic m-a dus bunica din partea mamei la biserică, dar şi mama. Credinţa este un dat pentru mine. E ceva normal în fiinţa mea, pentru că dacă nu ai credinţă şi nu crezi în Dumnezeu înseamnă că nu eşti nimic. De câte ori m-am rugat lui Dumnezeu, mi-a ajutat. Am simţit. Din păcate oamenii îşi aduc aminte să mulţumească târziu sau poate niciodată. Îşi aduc aminte de Dumnezeu numai când sunt în necazuri. Abia atunci se roagă. Eu când merg la biserică prima lumânare este de mulţumire pentru tot ce a făcut  Dumnezeu pentru mine şi pentru toţi ai mei. Apoi mă rog pentru duşmani, apoi pentru prieteni şi binefăcători. Apoi pentru adormiţi, apoi neamul, rudele şi apoi satul tot. Pentru oamenii pe care i-am cunoscut. Oriunde aş fi în lumea asta, la orice biserică m-am dus, slavă Domnului am umblat de la un capăt la altul, ritualul a fost acelaşi. Am avut marele noroc, că e un dat de la Dumnezeu, să cunosc mari duhovnici precum părintele Iustin Pârvu, părintele Papacioc, părintele Teofil Pârâianu, părintele Ioan de la Recea. Deosebiţi. Am intrat şi la părintele Cleopa şi am luat binecuvântare. Este o întâmplare mai lungă. O istorie destul de frumoasă, dar lungă... Pământul românesc înseamnă foarte mult pentru mine, nu numai locurile natale, unde mă duc de câte ori pot. De câte ori am fost în turnee mai lungi am plecat mai repede cu o săptămână ca să vin acasă. Bucuria pe care o am pentru că mi-a dat Dumnezeu această meserie e mare, pentru că astfel am colindat ţara, am cunoscut locurile, bucăţică cu bucăţică, o vale mai frumoasă ca alta, un loc mai frumos ca altul, o mănăstire mai frumoasă ca alta, oamenii unul mai frumos ca altul. Omul sfinţeşte locul, nu?

- Ştiu că aţi ajuns şi pe Pământul Sfânt al Israelului, aşa e?

- Da. La Mormântul Sfânt este o încărcătură aparte. Am fost de multe ori acolo, m-a ajutat Dumnezeu, şi chiar remarcam împreună cu soţia mea, privind fotografiile, că aveam fiecare o altă trăire, eram transformaţi.

- În ce crede cel mai tare Vasile Muraru?

- Cred în destin, în Dumnezeu. Pentru tot ceea ce mi-a fost dat să trăiesc până cum. Apoi a fost întâlnirea cu soţia mea, Marinela, copiii mei Costin şi Sânziana. Ei sunt împlinirea şi fericirea mea. Dumnezeu ne-a dat o viaţă simplă, dar noi ne-o complicăm. Vrem mereu mai mult, mai bine şi uităm să ne trăim clipa de fericire. Trebuie să ştii să te bucuri de ceea ce ai şi vezi în jurul tău. Întoarcerile din turnee au fost şi sunt cele mai impresionante momente.

- Este actoria frumoasă?

- Actoria este o meserie frumoasă, dar şi grea, însă dacă o faci cu pasiune nu-ţi dai seama. Asta este totul, pasiunea. Disciplina faţă de tine, faţă de colegi.

Pe lângă unele şanse treci, pe altele le prinzi. Nu ştii ce poate să aducă ziua de mâine. Eu mă mulţumesc cu ce am.

- Care este sfatul cel mai bun pe care l-aţi primit?

- Ce sfaturi poţi să-i dai unui om?! Să se uite în jur şi să înveţe de la cei mari. Să citească, să discearnă între modelele pe care le au acum şi pe care mass-media le promovează cu generozitate doar pentru că există bani şi scandal. E mult mai greu pentru tinerii de-acum. Cel mai bun sfat pe care l-am primit a fost să fiu modest şi să-mi văd de treaba mea. Aşa am învăţat de la ţară, de la părinţii mei, că eu sunt ţăran de lângă Piatra Neamţ. Pe urmă, am mai auzit un sfat pe care l-a primit fata mea de la profesoara ei de pian. Niciodată să nu râvneşti la cel care are mai mult, să te gândeşti ca în urma ta sunt atâţia care nu au nimic din ce ai tu sau au mult mai puţin ca tine. Mă bag în prea multe, încerc să ajut multă lume, aşa că uneori mai uit şi iese rău. De aceea mi-ar plăcea să stau mai mult în banca mea. Râd foarte uşor, îmi place să râd. Când e vorba de supărare, fiind Scorpion, mă aprind repede, dar îmi trece. Iert. Copiii sunt cadoul cel mai frumos pe care l-am primit din partea soţiei, din partea lui Dumnezeu. Am o fată deosebită şi un băiat deosebit. În ceea ce mă priveşte sunt o persoană destul de modestă, destul de dificilă.