Plecat din țară de 23 de ani, medicul Georges Iscru a rememorat, pentru „Evenimentul zilei”, momentele de groază din acel iunie mânjit cu sângele unor oameni nevinovați. Un an mai târziu avea să participe la autopsia care a dus la decizia de a părăsi România

Doctorul Georges Iscru provine dintr-o familie de veș nici răsculați împotriva regimului politic. Tatăl său, preot în Dobrotești - Teleorman, și fratele său au făcut pușcărie pentru că nu au fost de acord cu regimul comunist. El, doctorul, a participat la Revoluție, apoi a fost alături de tinerii care demonstrau în Piața Universității, în 1990. În 1991, la „Mineriada” din septembrie, a avut nefericitul prilej de a participa la autopsia Auricăi Crăiniceanu și a lui Andrei Frumușanu. La începutul anului 1992 a publicat în presă rapoartele medico-legale privind moartea celor doi, la „Mineriada” din 1991. Apoi, el și cei doi copii ai săi au fost victimele unui atentat. A plecat din țară, terorizat. Acum trăiește în Franța.

FOTO: Momentele de groază din acel iunie mânjit cu sângele unor oameni nevinovați.

Revoluționar

Gheorghe Iscru a absolvit Facultatea de Medicină din Timișoara, în 1973. Mai târziu a vrut să se specializeze în medicină legală, dar comuniștii nu l-au lăsat. Avea un dosar pătat. Revoluția din 1989 l-a găsit la Roșiorii de Vede: „S-a format o echipă de revoluționari, am dat primarul jos, am condus orașul. Am fost vicepreședinte al FSN, pe urmă m-au pus viceprimar al orașului”. Apoi FSN tindea să devină partid. Aici s-a oprit: „Încet-încet, Iliescu a început să spună ce vroia el, să facă ce vroia, a făcut Frontul partid politic, numind în conducerile județene oameni veniți din cercul lor. În februarie a devenit partid. Au venit să semnez, dar eu mi-am dat demisia”. Atunci și-a dat seama că ar putea continua studiile de specializare în medicină legală. La 1 mai 1990, a ajuns, la București, la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”.

FOTO: Medicul Georges Iscru a trăit ororile „Mineriadei din 13-15 iunie 1990” FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU

În Piață, alături de protestatari

La București, a fost aproape de Mișcarea din Piața Universității. A simțit că trebuie să se alăture acelor tineri, care cereau libertate cântând. Spuneau poezii și cereau libertate.

„Veneam în fiecare după-amiază, vizitam Piața Universității, unde erau demonstranții în greva foamei. Erau vreo sută de corturi în fața hotelului. În fiecare zi, cei din piață erau amenințați cu evacuarea. În aceste corturi erau oameni de calitate: ingineri, medici, oameni cu pregătire”.

Cum a perceput doctorul Iscru această mișcare? De ce erau oamenii aceia în piață? Nu fusese o Revoluție?

„Dacă se spunea atunci, după Revoluție, stop! nici un vechi comunist să nu mai fie la conducere, țara asta poate ar fi avut alt destin”. Dar nu s-a spus. Revenim la Piața Universității. „Iliescu avea o atitudine din care oamenii au înțeles că încerca să continuie lumea de dinainte de Revoluție. Oamenii s-au speriat, intelectualitatea... S-au temut că s-ar putea reinstaura, sub o altă formă, comunismul.

„Elemente dușmănoase”

„Problema de bază a celor din Piața Universității era aceasta: să ne opunem neocomunismului instaurat de Iliescu. Prin toate formele de luptă. Veneau acolo Marian Munteanu, Ion Caramitru, Ana Blandiana, mulți alții”. Și el, doctorul Iscru, a vorbit de câteva ori oamenilor din „Prima zonă liberă de neocomunism din România”. „Atmosfera era foarte apăsătoare. Circulația era oprită. Protestatarii erau înconjurați. Toate persoanele care intrau erau filate, erau păzite. De multe ori ieșeam și trebuia să mă legitimez”.

Se lucra la „imaginea” protestatarilor. „Ca să le creeze o imagine proastă acestor oameni, spuneau că sunt reacționari față de democrația nou instalată, că sunt neo-naziști, elemente dușmănoase, implantate de imperialismul american, că printre ei sunt și agenți străini. În fiecare seară, la televizor se spunea că nu păstrează starea de igienă a orașului, că sunt murdari, pericol de infecție pentru oraș etc. etc. Făceau ca populația Bucureștiului să îi dezaprobe. Poate chiar să-i îndepărteze. Dar nu au reușit. Populația era speriată. Nu a reacționat. Oamenii nu știau ce să facă. Unii treceau, vedeau, scuipau, aplaudau. Erau împărțiți”.

În fiecare zi încercau să-i elimine, dar nu a știut nimeni când va fi atacul.

Fără comuniști!

Protestatarii erau oameni cu frica lui Dumnezeu. Simțeau că lucrurile se vor precipita. Nu dormeau, nu mâncau. Stăteau 24, din 24. „Erau în sistem de apărare, de vigilență. Dacă ar fi plecat, s-ar fi împuținat.

Imediat i-ar fi luat pe ceilalți. Ei voiau o țară fără comunism. Noi revoluționarii, în '89, am protestat nu numai față de exponentul comunismului, ci împotriva comunismului. De aici a plecat totul. Ne temeam de revenire”. Simțeau că se apropie un moment greu. Ei cântau. Citeau. „Cântau «Imnul golanilor». Era o atmosferă pașnică. Vorbeau prietenos. Unii le spuneau bandiți, îi provocau; trebuia să vadă mulțimea că există și oameni din popor care nu sunt de acord cu ei. Dar tinerii spuneau că nu pleacă până va cădea Iliescu. Nu aveau arme. Erau cu mâinile goale și cu steagul țării. Aproape fiecare cort avea un steag”.

Atacul. „Era ca după război”

„Minerii au venit către seară. Au arătat la televizor ce le convenea. Femei care aruncau flori de la ferestre, aplaudau, ca la eliberarea Bucureștiului, după al Doilea Război Mondial. Eu m-am dus a doua zi. Și atunci am încasat-o! Era o bătrână în stația de autobuz. Și niște mineri s-au luat de ea. Iar eu le-am spus să o lase în pace pe sărmana femeie. Și atunci, poc!, am primit o rangă pe spate! Am îngenuncheat de durere. Mă lovise un miner cu o rangă”.

El a scăpat, dar în piață „era ca după război, au ras tot, au distrus cu o ferocitate și cu o răutate de nedescris. Cu barde, cu bâte. I-au bătut măr. Am plecat apoi să văd ce se întâmplă în oraș. În Centrul Vechi băteau pe cine prindeau. Nu te întrebau cine ești, ce vrei, ce faci. Te băteau. Au murit oameni, în chinuri groaznice. Dacă îi dai cuiva cu un topor în cap! Am conti nuat să merg prin oraș. Să văd cum reacționează populația. Nu mai ieșea nici dracu’ pe stradă! Numai cei care aveau probleme serioase. Toți zâmbeau când treceau pe lângă mineri. Copiii nu mai mergeau la școală”.

Doctorul Iscru se afla, așa cum a spus, la specializare în medicină legală la IML. Nu a participat la nicio autopsie a vreunei victime din Piața Universității.

„Eu nu am autopsiat nici un cadavru. Nu știu dacă alți colegi de ai mei au făcut-o și ce au constatat. Totul era interzis. Aveau și ei medici legiști în Poliție. Minerii au violat femei, au făcut lucruri grave. E o crimă...”

Apoi minerii au părăsit orașul, ca și când veniseră într-o vizită. „Iliescu le-a dat petrecere la Romexpo. Le-a dat mâncare. Fericire multă.”

Un atentat la viața sa și a copiilor l-a determinat să părăsească România

Andrei Frumușanu și Aurica Crăiniceanu au murit la „Mineriada din 1991”. Au fost împușcați cu arme necon venționale, aproape de sediul Guvernului. Doctorul Iscru spune că a fost în echipa care a autopsiat cadavrele celor doi tineri. Apoi a făcut „greșeala” să facă publice concluziile autopsiei.

„La a doua «Mineriadă», studenții au fraternizat cu minerii. Luptau împotriva guvernului. Minerii au venit mulți, poate nu la fel de mulți ca la prima. Între tinerii de la Guvern erau și Aurica Crăiniceanu și Andrei Frumușanu. Am aflat ulterior că treceau întâmplător prin zonă. Protestatarii au înconjurat Palatul care, l-a rândul lui, era înconjurat de tancuri și de militari în poziție de luptă. Între tancuri erau cordoane de soldați și de militari înarmați până în dinți, ca să apere Guvernul.” O delegație a protestatarilor a intrat în Palat să discute cu Petre Roman. Roman a fugit: „Au început violențele. Apoi cineva a tras cu un gen de lansator de rachetă de semnalizare. În contact cu obiectivul, cartușul acela avea o putere de penetrare de 4-5 centimetri maxim, dar odată intrat, exploda. Țin minte că studenții care erau lângă cei doi spuneau că le-au ieșit flăcări pe gură și pe nas”.

„N-am mai avut astfel de cazuri”

Primul corp autopsiat a fost cel al lui Andrei Frumușanu. Apoi a sosit și cel al Auricăi Crăiniceanu. Dovada crimei au găsit-o doar în trupul tânărului: „În istoria medicolegală n-am mai avut cazuri din acestea. Am făcut fotocopii de pe dosar ca, eventual, să public o lucrare”.

Avea să observe că în presă se făceau speculații privind împrejurările și cauza morții celor doi tineri. La începutul anului 1992, a luat hotărârea să facă publice cele două rapoarte medico-legale asupra morții Auricăi Crăiniceanu și a lui Andrei Frumușanu: „Am publicat în România liberă și în Baricada. Am așteptat să avem și concluziile medico- legale, și exa menele balistice, criminalistic, anatomopatologic etc”. Apoi a terminat specializarea la IML și a plecat ca medic legist la spitalul din Roșiorii de Vede: „Am primit telefoane de amenințare... Tot timpul discutam cu nevasta, ne era teamă. Mă învățase unul să nu stau în dreptul ușii. Într- o zi, m-am dus să îmi iau copiii de la școală. Pe drum ne-a atacat o mașină cu farurile aprinse. Am reușit să-l împing pe cel mic pe trotuar, pe cel mare nu am mai avut timp să-l împing. Pe noi doi ne-a lovit mașina mai rău. El are și acum o cicatrice. Două săptămâni am stat în spital”.

Teama era din ce în ce mai mare. A solicitat sprijin la o organizație de apărare a drepturilor omului, din București. Ar fi putut pleca în America. Era prea departe. În cele din urmă, a primit azil politic în Franța. Acolo și-a dus familia și și-au construit o nouă viață.