În mai multe rînduri am zis jurnalistului, evident, jurnalistului adevărat, Istoric al clipei. Meseria asta, de istoric al clipei, e infinit mai grea decît cea de Istoric. Istoricul are în fața sa, pe masa zisă și birou, aproape toate datele cerute de o radiografie corectă sau minim corectă a celor întîmplate. Istoricul are la dispoziție mai ales finalul întîmplărilor, a căror succesiune primește porecla de eveniment istoric.

Cînd am scris despre Căderea Constantipolului, ajuns cu lectura pe la jumătatea unei cărți despre Asediu, mă încerca o frustrare la gîndul că știu sfîrșitul. Și nu de puține ori m-am trezit, mai ceva ca un fan al telenovelelor turcești, dorindu-mi ca finalul Asediului să fie altul. Ca de exemplu, asediul să eșueze și Mehmet să se întoarcă la Adrianopol cu coada între picioare. Istoric al clipei, jurnalistul nu beneficiază de aceste avantaje ale Istoricului. Imposibilitatea de a ști sfîrșitul e unul dintre cele mai mari slăbiciuni ale Istoricului clipei. O slăbiciune cu atît mai dureroasă, cu cît cititorii, telespectatorii așteaptă de la el o profeție despre un eveniment în desfășurare și nu o cronică a evenimentului.

Se întîmplă asta numai în postdecembrism?

Nici vorbă.

Într-un editorial din Cuvîntul, 9 februarie 1927, intitulat Incertitudini, Nae Ionescu se plîngea și el de pretenția cititorilor ca el să fie un profet și nu un simplu cronicar al clipei:

„Prea sînt multe imponderabile în viaţa noastră publică. Aşa de multe, încît prevederea în materie politică începe să fie riscantă, atunci cînd depăşeşte perioada de 24 de ore. De aceea şi ziarul nici nu poate, propriu-zis, să facă consideraţii asupra situaţiei; ci se mulţumeşte să înregistreze evenimentele zilei sub înfăţişarea anchetei politice. Sînt încă unii cetitori cari nu sunt lămuriţi asupra acestor anchete politice. Ei aşteaptă ca tot ceea ce scrie în reportagiile politice să se şi întîmple. Ca şi cum un ziarist care adună ştiri ar avea pretenţia să-şi însuşească meseria Iuliei Poloneza sau a altei ghicitoare în cafea. Nu; reportajul politic nu face decît să înregistreze: ce se pune la cale, ce se intenţionează, ce se crede, ce se vrea de diverşi oameni politici. Şi, vă rog să credeţi, înregistrările acestea, făcute cu multă cheltuială de energie, de alergătură şi mai ales cu multă răspundere profesională, sînt exacte. Că faptele, de cele mai multe ori, nu se întîmplă. Se poate. Dar, asta nu însemnează decît că respectiva combinaţie a cutărui partid sau cutărui om politic nu a reuşit. Atît.

Cetitorul se poate întreba: la ce bun, atunci, acestă informaţie, dacă ea nu închide o prevedere? El va greşi însă dacă va condamna „genul” de gazetărie. Reportagiul politic este caracteristic presei româneşti. Şi el îndeplineşte funcţiunea de a pune publicul în curent cu mecanismul intim al vieţii politice, cu toate mişcările tactice ale diferitelor personalităţi sau formaţiuni. Prin aceasta, ziarul românesc face educaţiunea tactică a cetăţeanului şi contribuie la diminuarea efectelor nefaste ale democraţiei. Căci, un om prevenit face cît doi.”

Conștient că Istoricul clipei nu poate fi Iulia Poloneza, Nae Ionescu își previne cititorii că el face reportagiu politic și nu profeție.

Ce este reportajul politic? s-ar întreba nu numai cititorii, dar și lucrătorii presei de azi.

 

Despre reportajul politic

Despre reportajul politic din interbelic aflăm amănunte prețioase din Memoriile unui gazetar, volum tipărit la „Cartea Românească” în 1989. Bun cunoscător al presei dinaintea comunismului, autorul descoperă pe reporterii politici la poarta Palatului Regal, aduşi aici, în grabă, de zvonul unei crize de guvern:

„Reporterii făceau muncă de observaţie: cutare a intrat, cutare a ieşit. Cîteodată li se făcea o declaraţie politică, altădată nu li se spunea nimic. Fizionomia constituia un domeniu ce trebuia cercetat cu cea mai mare atenţie şi ascuţime. Din faptul că cineva ieşea din audienţă bine dispus sau morocănos, reporterul trăgea concluzii de mare importanţă.

Toate acestea se transmiteau redacţiilor de la cele două telefoane de peste drum, unul la băcănia Ciobanu, dispărută în concurenţă cu Dragomir Niculescu, şi altul la cofetăria Zamfirescu, plasată aici de providenţă pentru uzul gazetarilor. Marii reporteri politici aveau informaţii „de la sursă”, prin relaţiile lor directe cu oamenii politici. Fapte, impresii, speculaţii şi mai ales zvonuri alimentau reportaje pe care secretarii de redacţie le utilizau cu maximum de ingeniozitate în materie de paginaţie, titluri, subtitluri şi caractere tipografice”.

Un exemplu de ce se cheamă autoritatea reporterului politic ni-l dă cazul celui care semna în „Adevărul” interbelic cu pseudonimul Scrutator. Pe numele său adevărat Klement Blumenfeld, acest personaj de faimă al mediilor gazetăreşti şi politice interbelice apare des în Însemnările zilnice ale lui C. Argetoianu. Medic şi el, politicianul salvat de la uitare de talentul scriitoricesc, ni-l înfăţişează pe Scrutator în ipostaza colportorului de ştiri. Reporterul îi bate la uşă pentru a răsturna pe birou traista cu zvonuri din lumea înaltă. Sîntem în 29 aprilie 1936:

„Văzut ieri pe amicul meu Scrutator (Blumenfeld). A venit să-mi spună că din informaţiile lui, din deducţiile lui „logice”, rezultă că mergem spre un Guvern Mironescu. Ştia despre audienţa lui moş Ghiţă, „pe care n-o ceruse, dar la care a fost chemat”, ştia că Regele vorbise cu el despre „termenul” de retragere a lui Tătărescu, ştia multe lucruri şi mă întreb de unde le ştia. Ceea ce l-a impresionat adînc a fost faptul că Titulescu s-a dus sîmbătă seara la gară să primească pe Mironescu, care se înapoia de la Paris. Blumenfeld pretinde că Mironescu a fost chiar la Cap Martin să „se înţeleagă” cu fenomenul nostru. Bineînţeles că n-am spus lui Blumenfeld nimic din ce ştiu, deşi şmecherul venise numai ca să capete o confirmare de la mine cu privire la informaţiile şi la deducţiile lui. Convingerea lui despre formaţiunea unui Minister Mironescu nu l-a împiedicat însă pe amicul Scrutator să scrie în aceeaşi zi în Adevărul că succesiunea lui Mihalache Topolovinensis este asigurată. Mult trebuie să-l plătească ţărăniştii!”.

Scena sintetizează modul de a acţiona al lui Scrutator şi al reporterilor politici în general. Informaţiile sînt servite interlocutorului atît ca monedă de schimb, cît şi ca prilej de verificare. C. Argetoianu se plîngea că Blumenfeld s-a înşelat deseori. Nu se plînge însă că l-ar fi tras pe sfoară. În realitate, lucrurile şedeau invers. Reporterul politic venea la C. Argetoianu pentru a culege informaţiile necesare articolelor sale. Avea de unde lua, dacă ne gîndim că Însemnările zilnice mărturisesc un bîrfitor ieşit din comun. Textele iscălite Scrutator sînt unice în peisajul presei interbelice. Amestec de date exacte cu date nesigure sau chiar fanteziste, scoase din zvonuri, sinteză între realităţi solide şi previziuni fanteziste, ele constituiau unul din pilonii de susţinere ai „Adevărului”.

Klement Brumenfeld, alias Scrutator, ajunsese la o asemenea performanţă nu numai cultivîndu-şi sursele - C. Stere şi C. Argetoianu - dar şi practicînd un tupeu de înaltă clasă. Portretul din „Memoriile unui gazetar” evidenţiază îndrăzneala ca trăsătură de caracter:

„Înalt, de o eleganţă ostentativă, cu o voce puternică, pe care nu ştia s-o regleze, de o mare îndrăzneală – striga oamenii politici pe numele mic şi trîntea pălăria pe biroul ministrului – acest om a avut geniul reportajului politic. În primul rînd a ştiut să cultive marile relaţii. Unii i-au servit informaţiile propriu-zise, faptele de culise; alţii i-au dat viziunea politică”.

Producţia lui Scrutator e un exemplu de ce însemna reportajul politic pe vremuri, gen gazetăresc uitat azi, ca şi reportajul parlamentar. Pornind de la o bogată materie – ştiri, zvonuri, observaţii directe – se duceau pînă la capăt nu numai descrieri ale unor momente, dar şi profetizări ale viitorului. Ca şi în cazul vrăjitoarelor, reporterul politic nu putea decît să cadă în picioare. Profeţiile confirmate săreau în ochi. Cele infirmate treceau neobservate.

Existau însă şi reporteri politici în stare să vîndă tărîţe pentru a obţine aur. Pe unul dintre aceştia ni-l descrie A.P. Samson în exerciţiul funcţiunii la Camera Deputaţilor sau la ministere. E vorba de Paul Costin, de la Curentul, omul de teren al lui Victor Rodan, colaboratorul cel mai apropiat al lui Şeicaru:

„Pentru culesul informaţiilor „pe teren”, pentru organizarea contactului cu oamenii politici, Rodan avea un aghiotant în persoana lui Paul Costin, gazetar care nu prea ştia să scrie dar se pricepea de minune să obţină informaţii preţioase, să dea in,dicaţii, să-i pună în mişcare pe cei cîţiva reporteri în subordine. Tehnica lui consta în schimbul de „confidenţe”. Pe culoarele Camerei sau la ministere se apropia de personajul politic şi începea să-i şuşotească la ureche tot felul de secrete politice, propoziţii neterminate, frînturi de vorbe rostite misterios şi fără nici un înţeles. Între timp, personajul se simţea obligat să răspundă la această încredere cu informaţii serioase pe care Costin le transmitea imediat subordonaţilor săi. Aceştia le vor completa, vor scrie textele respective şi toate acestea vor ajunge seara pe masa lui Victor Rodan, care le va rescrie şi lega între ele astfel încît să formeze o pagină întreagă impresionantă prin bogăţia ei reală sau măcar aparentă.

Tirajul de 40-50.000 de exemplare al Curentului a fost obţinut şi menţinut prin doi factori: articolul lui Şeicaru şi pagina cu reportaje politice”.