Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Există o formă de ingratitudine mai periculoasă decât aceea a omului care uită să mulțumească pentru ajutorul primit: ingratitudinea celui care ajunge să considere că ajutorul i se cuvine, că binefăcătorul are obligația să continue să-i satisfacă toate solicitările și că orice ezitare, orice condiție sau orice refuz reprezintă o nedreptate care trebuie denunțată public. Când asemenea atitudini se manifestă la nivelul relațiilor internaționale, problema nu mai este una de politețe, ci de înțelegere a raporturilor dintre state, a obligațiilor reciproce și, mai ales, a diferenței dintre solidaritate și subordonare.
La 14 octombrie 2026, într-un interviu acordat jurnalistului britanic Piers Morgan, în cadrul emisiunii „Piers Morgan Uncensored”, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, referindu-se la restricțiile introduse recent, care afectează funcționarea sistemului Starlink, dezvoltat de compania americană SpaceX, a rostit o frază care merită examinată cu atenție: „Noi cerem ca acest serviciu să fie restabilit”. Noi cerem! „We are asking!”
Era, așadar, o solicitare formulată într-un context dramatic, în care funcționarea comunicațiilor poate face diferența dintre viață și moarte. Numai că acest context nu elimină întrebarea pe care o ridică limbajul unui conducător politic a cărui țară depinde, într-o măsură considerabilă, de sprijinul militar, financiar și tehnologic al altor state.
De când a devenit ajutorul primit un drept care poate fi revendicat fără limite? De când solidaritatea unui aliat presupune obligația acestuia de a răspunde necondiționat tuturor solicitărilor beneficiarului? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când cel care primește ajutorul ajunge să creadă că generozitatea celorlalți reprezintă o obligație, iar recunoștința sa, o simplă opțiune?
America nu este subordonată Ucrainei
Statele Unite au contribuit decisiv la capacitatea Ucrainei de a rezista armatei ruse, prin armament, informații, tehnologie, sprijin financiar și diplomatic, iar importanța acestei contribuții este recunoscută inclusiv de autoritățile de la Kiev. Fără sprijinul american, războiul ar fi avut, cu siguranță, o evoluție diferită, iar posibilitățile Ucrainei de a-și apăra independența ar fi fost incomparabil mai reduse.
Aceasta nu înseamnă că Washingtonul are întotdeauna dreptate, că deciziile administrației americane sunt imposibil de criticat sau că restricționarea unor tehnologii militare într-un moment critic nu poate produce consecințe dramatice pentru armata ucraineană. Înseamnă însă că Statele Unite nu sunt o instituție aflată în subordinea președintelui Ucrainei, că Elon Musk nu este ministrul comunicațiilor de la Kiev și că sprijinul american, indiferent de importanța lui, nu poate fi transformat într-o obligație nelimitată, asupra căreia cei care îl oferă nu ar mai avea dreptul să decidă.
Zelenski poate solicita, poate insista, poate avertiza și poate critica. Dar nu poate pretinde ca interesele Ucrainei să devină automat interesele tuturor celorlalte state, iar deciziile acestora să fie judecate exclusiv după măsura în care satisfac cererile Kievului. Numai că problema cea mai importantă pentru România nu este felul în care Zelenski vorbește cu americanii. Problema este dacă atitudinea pe care președintele ucrainean o manifestă astăzi față de cel mai puternic susținător al țării sale nu reprezintă un avertisment despre felul în care Ucraina s-ar putea comporta mâine față de România, atunci când războiul se va fi încheiat, iar dependența de sprijinul românesc nu va mai exista în aceeași măsură.
România. Țara care ajută la apărarea unor teritorii pe care le-a pierdut
Există în relația dintre România și Ucraina o particularitate istorică pe care discursul diplomatic contemporan o amintește rareori, deși ea ar trebui să constituie unul dintre punctele de plecare ale oricărei analize serioase asupra raporturilor dintre cele două state. România ajută astăzi Ucraina să-și apere integritatea teritorială, deși în componența statului ucrainean se află teritorii care au aparținut României și care au fost pierdute în urma expansiunii sovietice. Nordul Bucovinei, ținutul Herța și sudul Basarabiei nu sunt invenții ale propagandei naționaliste, ci realități istorice, teritorii care au făcut parte din România, au fost ocupate de Uniunea Sovietică în 1940 și, după destrămarea URSS, au rămas în componența Ucrainei. România a recunoscut frontierele actuale ale Ucrainei și nu are nevoie să le conteste pentru a-și aminti propria istorie.
Dar nici Ucraina nu ar trebui să uite că statul român, care îi sprijină astăzi independența și integritatea teritorială, este statul care a pierdut cândva aceste teritorii, iar comunitățile românești care trăiesc acolo nu sunt populații apărute întâmplător în interiorul frontierelor ucrainene, ci continuatoarele unei istorii românești mult mai vechi decât existența statului ucrainean independent. Tocmai aici se află dimensiunea morală, aproape tragică, a relației dintre cele două țări.
România contribuie la apărarea frontierelor Ucrainei, inclusiv a celor care cuprind teritorii smulse cândva sub amenințarea armelor din România, fără să condiționeze acest sprijin de redeschiderea unor dispute istorice, fără să transforme tragedia războiului într-o oportunitate teritorială și fără să pună sub semnul întrebării dreptul ucrainenilor de a trăi într-un stat independent. Nu este aceasta o dovadă extraordinară de maturitate politică? Și nu ar trebui ca o asemenea atitudine să determine, la Kiev, nu numai recunoștință, ci și un respect deosebit pentru istoria, sensibilitățile și interesele României?
Onorabilii politicieni de la București și secretul ajutorului românesc
Dar dacă declarațiile lui Zelenski ridică întrebări despre recunoștința pe care România o poate aștepta din partea Ucrainei, comportamentul distinșilor politicieni români ridică o problemă poate și mai gravă: incapacitatea acestora de a explica propriului popor ce ajutor a oferit România statului vecin, cât a costat, din ce resurse a fost finanțat și, mai ales, ce interese naționale urmărește România prin această solidaritate. Pentru că politicienii care s-au perindat la conducerea țării au preferat, în privința unei părți importante a sprijinului militar acordat Ucrainei, secretul și comunicarea fragmentară, de parcă românii ar fi simpli spectatori ai unor decizii luate în numele lor, cu resursele lor, dar despre care nu ar avea dreptul să primească explicații.
Desigur, există informații militare care trebuie protejate, iar dezvăluirea unor capacități operative, a cantităților de muniție disponibile sau a unor livrări aflate în desfășurare poate afecta securitatea națională. Dar una este protejarea unor informații militare sensibile și cu totul altceva este transformarea secretului militar într-un paravan în spatele căruia responsabilitatea politică dispare, iar obligația de a da socoteală propriilor cetățeni devine facultativă.
Poporul român are dreptul să știe cu ce a ajutat Ucraina, cât a costat acest sprijin, în măsura în care asemenea informații pot fi făcute publice fără a periclita securitatea națională, ce resurse au provenit din bugetul țării, ce cheltuieli au fost acoperite de partenerii externi și ce angajamente au fost asumate în numele său. Nu trebuie dezvăluite secrete militare pentru a respecta acest drept, ci trebuie comunicate informațiile care pot fi făcute publice și explicate motivele pentru care celelalte rămân clasificate.
Pentru că România nu este proprietatea privată a președintelui, a premierului, a miniștrilor sau a membrilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării; România aparține cetățenilor ei, iar aceștia nu pot fi tratați ca niște minori cărora li se cere să accepte orice decizie, să suporte orice cost și, mai presus de toate, să nu pună întrebări.
Zelenski cere pentru Ucraina. Politicienii români ar trebui să învețe să ceară pentru România: respectarea drepturilor comunităților românești, angajamente reciproce și garanții că solidaritatea manifestată astăzi de București nu va fi uitată atunci când Kievul nu va mai avea aceeași nevoie de sprijin. Adevărata întrebare nu este dacă Zelenski va fi vreodată recunoscător României, ci dacă politicienii români au avut demnitatea, curajul și conștiința propriului mandat pentru a-i spune, limpede și fără complexe, ce așteaptă România de la Ucraina.
Când România va cere, cine o va asculta?
De la începutul invaziei rusești din februarie 2022, România a primit refugiați ucraineni, a acordat sprijin umanitar și militar, a facilitat tranzitul mărfurilor ucrainene și a contribuit la efortul internațional de susținere a capacității de apărare a statului vecin. La 11 iulie 2024, România și Ucraina au semnat la Washington un acord de cooperare în domeniul securității, care prevedea inclusiv transferul unui sistem Patriot, sprijin pentru instruirea piloților ucraineni și cooperare în domeniul securității regionale.
România nu a făcut toate acestea pentru că ar fi fost obligată moral să răspundă pentru trecutul Ucrainei sau pentru că ar fi avut vreo datorie istorică față de Kiev, ci pentru că a considerat că apărarea unui stat agresat, împiedicarea extinderii războiului și menținerea stabilității la frontiera sa reprezintă obiective fundamentale ale propriei securități naționale. Dar solidaritatea față de un alt stat nu poate însemna renunțarea la apărarea propriilor interese naționale. Și tocmai aici apare întrebarea pe care politicienii români ar trebui să aibă curajul să o formuleze de pe acum, înainte ca războiul să se încheie, înainte ca actualul raport de dependență să se schimbe și înainte ca solidaritatea de astăzi să devină doar o amintire diplomatică.
Ce se va întâmpla atunci când România va avea nevoie de Ucraina?
Nu neapărat într-un război. Poate într-o dispută economică, într-o problemă privind navigația pe Dunăre, într-o negociere europeană, într-un conflict de interese comerciale sau într-o controversă privind drepturile comunităților românești din nordul Bucovinei și din sudul Basarabiei. Ce se va întâmpla când Bucureștiul va solicita Kievului să ia o decizie care avantajează România, dar care presupune pentru Ucraina un cost politic, economic sau diplomatic?
Va conta atunci ajutorul oferit de România în anii cei mai grei ai existenței statului ucrainean? Va exista disponibilitatea de a face un sacrificiu pentru România, așa cum România a acceptat să suporte costuri pentru sprijinirea Ucrainei? Sau vom descoperi că solidaritatea a funcționat numai într-un singur sens, că recunoștința a fost valabilă doar cât timp ajutorul era indispensabil și că, odată depășită perioada de maximă vulnerabilitate, interesele României vor redeveni secundare în calculele politice ale Kievului?
Nimeni nu poate ști astăzi cum va răspunde Ucraina unor asemenea solicitări și nimeni nu poate garanta că recunoștința pentru sprijinul primit în timpul războiului se va transforma, în viitor, în disponibilitatea de a face concesii României. Tocmai de aceea, Bucureștiul nu are niciun motiv să transforme o speranță diplomatică într-o certitudine politică. Iar o politică externă serioasă nu se construiește pe presupunerea că un stat își va aminti întotdeauna cine l-a ajutat, ci pe acorduri, obligații reciproce, mecanisme de cooperare și garanții care continuă să funcționeze inclusiv atunci când recunoștința dispare.
Zelenski va pleca. Interesele Ucrainei vor rămâne
Ar fi o greșeală să reducem această problemă la personalitatea lui Volodimir Zelenski, pentru că președinții vin și pleacă, guvernele se schimbă, discursurile se uită, iar interesele fundamentale ale statelor rămân, indiferent de numele celor care le conduc. Zelenski poate mulțumi astăzi României, poate vorbi despre prietenia dintre cele două popoare și poate recunoaște contribuția Bucureștiului la apărarea Ucrainei. Asemenea declarații au existat și nu trebuie ignorate.
Dar recunoștința exprimată într-un discurs nu este același lucru cu disponibilitatea de a lua, peste zece sau douăzeci de ani, o decizie favorabilă României atunci când aceasta ar contraveni intereselor Ucrainei. În relațiile internaționale, memoria ajutorului primit poate influența comportamentul unui stat, dar rareori îl determină singură. Când apare un conflict între recunoștință și interes, interesul are, de regulă, o forță mult mai mare. De aceea, problema nu este dacă Zelenski este sau nu suficient de politicos cu liderii americani și nici dacă rostește destul de des cuvântul „mulțumesc” atunci când se întâlnește cu oficialii români.
Problema este dacă România a înțeles să transforme solidaritatea extraordinară manifestată față de Ucraina într-o relație de reciprocitate durabilă, în care drepturile comunităților românești, interesele economice, securitatea frontierelor și poziția Bucureștiului în viitoarea arhitectură regională să fie apărate prin angajamente concrete. Pentru că generozitatea poate fi o virtute a oamenilor și a națiunilor, dar nu poate ține locul unei politici externe, după cum recunoștința altor state nu poate constitui singura garanție a intereselor României.
Recunoștința nu se moștenește
Există o naivitate aproape impresionantă în convingerea că statele păstrează, din generație în generație, o datorie morală față de cei care le-au ajutat într-un moment de cumpănă, că solidaritatea manifestată astăzi va produce automat solidaritate mâine și că sacrificiile făcute pentru un vecin vor deveni, în mod firesc, argumente decisive atunci când acel vecin va trebui să aleagă între propriul interes și interesul nostru. Istoria relațiilor internaționale oferă destule motive pentru a privi cu prudență asemenea așteptări.
Iar România, care a cunoscut de-a lungul timpului atât promisiunile marilor puteri, cât și fragilitatea lor, ar trebui să fie una dintre ultimele țări dispuse să confunde declarațiile de prietenie cu garanțiile politice. De aceea, întrebarea fundamentală nu este dacă România trebuia să ajute Ucraina. Ajutorul acordat unui stat agresat, mai ales atunci când agresorul reprezintă și o amenințare pentru securitatea regională, poate fi justificat prin interese strategice clare, fără să fie nevoie de promisiunea unei recompense.
Întrebarea este de ce România ar trebui să considere că acest ajutor o dispensează de obligația de a-și apăra propriile interese în relația cu beneficiarul său. Și, mai ales, de ce Bucureștiul ar trebui să aștepte sfârșitul războiului pentru a descoperi dacă prietenia ucraineană este suficient de solidă încât să reziste primului conflict serios de interese dintre cele două țări. Zelenski are dreptul să ceară sprijin pentru apărarea Ucrainei, are dreptul să considere insuficiente anumite decizii ale aliaților săi și să le critice public. Dar nici el și nici succesorii săi nu ar trebui să presupună că solidaritatea României poate fi primită ca un fapt de la sine înțeles, fără obligația unei reciprocități politice reale.
Iar politicienii români ar trebui să înțeleagă că adevărata probă a relației dintre România și Ucraina nu se va da neapărat în timpul războiului, când Kievul are nevoie de aproape orice formă de ajutor, ci după război, când Ucraina va avea mai multă libertate să aleagă cui îi acordă atenție, ale cui interese le respectă și pentru cine este dispusă să facă, la rândul ei, concesii.
Atunci se va vedea cât valorează recunoștința, atunci se va vedea dacă România a câștigat un partener durabil sau dacă a rămas doar în memoria diplomatică a unui stat care, odată salvat, își va urmări interesele fără să mai privească în urmă. Și atunci ar putea apărea cea mai dureroasă dintre toate întrebările. Dacă într-o zi România va avea nevoie de sprijinul Ucrainei, iar acest sprijin va presupune un sacrificiu din partea Kievului, ce va face statul pe care l-am ajutat? Va spune „vă ajutăm, pentru că nu am uitat”? Sau va spune, la rândul său, „aceasta este țara noastră, acestea sunt interesele noastre”?
Aceasta este țara noastră. Nu ne vindem țara. - Volodimir Zelenski
În același interviu acordat lui Piers Morgan, Volodimir Zelenski a rostit câteva cuvinte care ar trebui să fie ascultate cu deosebită atenție și la București: „Noi nu ne vindem țara. Pentru noi nu este vorba despre afaceri. Este viața noastră și aceasta este țara noastră.” Sunt cuvintele unui președinte care, confruntat cu perspectiva pierderii sprijinului celui mai puternic aliat al său, amintește lumii că există lucruri care nu pot fi negociate ca niște mărfuri, că o țară nu este o întreprindere comercială, că suveranitatea, teritoriul, securitatea și viitorul unui popor nu pot fi reduse la calculele unei tranzacții economice sau diplomatice.
Și are dreptate să vorbească astfel despre Ucraina. Dar tocmai această declarație ridică o întrebare pe care politicienii români ar trebui să și-o pună cu aceeași seriozitate: dacă Zelenski consideră că interesele fundamentale ale Ucrainei nu pot fi sacrificate de dragul altor state, indiferent cât de importante sunt acestea și indiferent cât ajutor au oferit, de ce ar trebui România să creadă că, într-o bună zi, Kievul va proceda altfel atunci când interesele celor două țări vor intra în contradicție?
România este și ea țara noastră. Nu este o afacere, nu este o monedă de schimb și nu este un teritoriu administrat vremelnic de niște politicieni care pot confunda generozitatea cu obligația de a renunța la propriile interese. Și românii au o istorie, au o memorie, au comunități care trăiesc dincolo de frontierele statului, au interese economice și strategice și au dreptul să pretindă celor care îi conduc aceeași hotărâre în apărarea interesului național pe care Zelenski o manifestă atunci când vorbește despre Ucraina.
Aceasta nu înseamnă că România ar trebui să condiționeze apărarea Ucrainei de concesii incompatibile cu suveranitatea statului ucrainean și nici că ajutorul oferit ar conferi Bucureștiului dreptul de a dicta deciziile Kievului. Înseamnă însă că solidaritatea dintre două state nu poate înlocui respectul reciproc, că prietenia nu poate fi redusă la declarații ceremoniale și că interesele legitime ale României trebuie apărate prin acorduri, angajamente și garanții concrete, nu prin speranța că, peste ani, cineva își va aminti cu recunoștință ceea ce românii au făcut astăzi. România nu trebuie să regrete că a ajutat Ucraina.
A făcut-o pentru securitatea sa, pentru stabilitatea regiunii și pentru apărarea unui principiu fundamental al ordinii europene: niciun stat nu are dreptul să cucerească prin forță teritoriul altui stat. Dar România trebuie să facă tot ceea ce ține de ea pentru ca, într-o zi, să nu ajungă să regrete că a confundat ajutorul acordat cu recunoștința pe care se aștepta să o primească, că a considerat promisiunile diplomatice echivalente cu obligațiile asumate și că a lăsat viitorul relației cu Ucraina în seama unei memorii politice care se poate dovedi mult mai scurtă decât memoria popoarelor.
Pentru că adevărata tragedie nu ar fi ca Zelenski să uite să spună „mulțumesc”. Nici ca un viitor președinte ucrainean să nu-și mai amintească numele celor care au condus România în anii războiului. Adevărata tragedie ar fi ca, după toate sacrificiile făcute, după toate resursele mobilizate și după toată solidaritatea manifestată, România să descopere că nu a știut să transforme acest sprijin într-o relație în care propriile interese să fie respectate. Și ca, într-o zi, atunci când România va spune Ucrainei „avem nevoie de voi”, răspunsul primit de la Kiev să fie unul singur: „Și ce dacă?”
Recomandările noastre
