Ploieșteanul Vasile Trandafir și-a înjunghiat mortal soția, din gelozie. Două fete, de șapte și 12 ani au rămas fără mamă. Vecinii și familia știau că făptașul era violent. Nimeni nu a anunțat poliția. Psihiatrul Gabriel Diaconu arată cu degetul atât familia, cât și poliția de proximitate.
Crima de la Ploiești, de luni, în care un bărbat și-a ucis soția din gelozie este pe cât de sordidă pe atât de patetică. După 12 ani de căsnicie, ploieșteanul Vasile Trandafir, absolvent al institutului „Petrol și Gaze”, și-a omorât nevasta înfigându- i de mai multe ori un cuțit în piept și gât. Simona avea 31 de ani, casnică, îl părăsise de patru zile pe bărbatul cu care făcuse două fetițe. Motivul ar fi fost corecțiile fizice pe care acesta i le aplica cu conștiinciozitate soției sale, lucru cunoscut de tot cartierul. Vestea despărțirii l-a înfuriat la culme pe criminal care, după o ceartă pe stradă și-a hăcuit nevasta cu cuțitul.
„Este genul de crimă pentru care poliția comunitară ar trebui să meargă să ceară scuze familiei, pentru că n-a avut informațiile care ar fi putut împiedica crima. Sau, mai mult, familia ar trebui să-și pună cenușă în cap pentru că nu a informat poliția din timp și astfel crima ar fi avut o șansă să fie preîntâmpinată!”, spune psihiatrul Gabriel Diaconu.
Există semne care prevestesc o posibilă crimă!
Crima din gelozie este, în psihiatria medico-legală, prototipul violenței de tip pasional. „Totuși, sentimentele nu sunt o circumstanță atenuantă decât atunci când, de fapt, individul care comite fapta antisocială are discernamântul abolit de gelozie, adică e psihotic. În rest, modernitatea vede în pasiune un factor agravant, care indică premeditare. Premeditarea, la rândul ei, e o măsură a gravității, pentru că îți spune ceva: făptașul ar fi putut fi împiedicat să comită fapta dacă cineva s-ar fi interpus în planurile lui homicidare!”, spune dr. Gabriel Diaconu. Cu alte cuvinte, arareori cineva care ajunge să își înjunghie soția nu are în spate antecedente de agresivitate. Or asta obligă ceilalți oameni, familia, comunitatea, inclusiv profesioniștii: polițiști, procurori sau doctori să-și pună o întrebare, spune psihoterapeutul. Întrebarea e simplă, spune medicul: „Ce am făcut noi pentru victimă, pentru femeia ucisă, dar și - poate părea neobișnuit - ce am făcut noi pentru agresor? Există semne care să anunțe o crimă?”.
Unde a fost poliția de proximitate?
În România, amenințarea cu moartea, ca și amenințarea cu violența fizică de gen: „te bat!”, „te omor!”, fac parte din limbajul uzual al vulgului. Lingvistic, suntem desensibilizați la violență. Ba chiar avem și proverbe care duc spre ipoteze greșite: „Câinele care latră nu mușcă!”, „Mâța blândă zgârie rău!”, etc., sau că o amenințare cu moartea nu reprezintă mare lucru. „Aidoma, nu reprezintă mare lucru pentru polițistul de proximitate să meargă la locuința unei femei bătute de bărbat, mai ales în unele zone în care încărcarea de violență comunitară pe metru pătrat este foarte mare. Trebuie spus, prima armă a crimei în povestea asta, ca și multe altele, e indiferența!”, este vehement psihiatrul. Dr. Gabriel Diaconu pune degetul pe rană: „Avem legi despre instituirea restricției și poliția nu știe cum să ceară punerea în aplicare. Avem psihiatri, psihiatrii care ridică din umeri privind punerea sub interdicție a persoanelor violente înainte de săvârșirea unei infracțiuni! E obligatoriu, îmi pare, ca în privința violenței domestice statul român să-și ia rolul pușcăriei, cât mai degrabă ca intervenient!”.
Recomandările noastre
