“Jocul popular ne aminteşte cine suntem”. Și-a dedicat viața acestei credințe, simplu și firesc exprimată. De la 17 ani numai în acest sens îi sunt gândurile și faptele. Vi-l prezint pe Virgil Tăbuş. Coregraf. Profesor.

L-am întâlnit în şcoala ritmurilor sale din Galați. De-a lungul pereţilor, fotografii într-o mare de zâmbete şi culori. Îmi dă un exemplu. În Anul Centenarului s-au strâns mii de degete care au cusut un drapel de 400 de metri pătraţi. Desfăşurat pe o pânză albă, dublă ca mărime. Uriaşa scenografie pusă în operă într-o parcare de la intrarea în oraș, dinspre Brăila.

Cele 171 de suflete care au compus cifra 100

O firmă de cadastru l-a ajutat, trasând punctele pe teren, în aşa fel încât întregul tablou să fie perfect aliniat. Se vede asta când e filmat de sus, cu drona. Îmbrăcaţi în baladele româneşti, 171 de participanţi au format cifra 100.

De ce 171? Pentru că sunt 171 de puncte care compun această cifră, aşa cum a fost ea proiectată, ca logo-ul Centenarului, mi se explică. Am văzut filmuleţul şi vă garantez că este de-a dreptul emoţionant.

A fost un timp al căutărilor

Cine eşti tu, Virgil Tăbuş? „Sunt gălăţean, am 37 de ani. Acum, în martie, fac 20 de ani de activitate”. Părinţii i-au arătat prima oară ritmul, cum învăţaseră şi ei de la înaintaşii lor.

Încă din anii de liceu face parte dintr-un grup de pasionaţi, de aceeaşi vârstă, 10 fete şi 20 de băieţi. Au mers, după finalizarea studiilor, la Casa de Cultură a Sindicatelor, la un ansamblu de amatori. Până la urmă, dintre toţi nou-veniţii, au rămas doar personajul meu şi un coleg al său.

Profesionalizarea începe datorită maestrului coregraf Ioan Horujenco, despre care are numai cuvinte de laudă. Mai târziu, alături de alţi inimoşi din Casa de Cultură, pune bazele unui ansamblu profesionist, numit „Doina Covurluiului”.

Anii aceia înseamnă şi întâlnirea cu cea care urma să-i devină soţie. Au fost iniţial parteneri pe scenă. Dar considera că pe artă, dacă te bazezi, financiar vorbind, nu poţi întemeia o familie.

Ca atare, după ce face Armata, obligatorie încă, pe atunci, se angajează în structura pe care azi o ştim drept Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă.

Cei 440 de oameni care au sărbătorit Dragobetele în 2019

Şi totuşi începe, încetul cu încetul, să schimbe macazul. În 2012 e admis la Facultatea de Arte a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, disciplina Artele Spectacolului. Ocazie cu care descopăr o altă latură a sa, de actor. Joacă în două piese, la Teatrul Dramatic, ”Îmblânzirea scorpiei” şi ”Viaţă de schimb”.

În acelaşi an – recunoaşte că totul a pornit de la ideea soţiei lui – organizează cea dintâi manifestare stradală. A fost în luna iunie, de Ziua Dunării. Gândul s-a dus repede, din gură-n gură, printre prieteni, cunoştinţe, colegi. La timpul potrivit au apărut aproape 200 de participanţi. “A fost de-a dreptul uimitor!”, îşi aminteşte. Din acel moment, an după an se întâmplă la fel, cu din ce în ce mai multe respiraţii. Fie de Ziua Dunării, adică pe 29, fie de Sânziene, pe 24. Ambele în iunie.

Rămânem la acelaşi capitol. Inimosul artist creează încă o tradiţie, dacă i se poate spune aşa, din 2013, de data asta cu referire la Dragobete. La ediţia din acest an şi-au anunţat prezenţa, şi chiar s-au ţinut de cuvânt, că nu-i de şagă, nu mai puţin de 440 de persoane. Vremea nefiind blândă, au amenajat un cort la ieşirea din Galaţi, în zona Traian. S-au organizat concursuri, ca la fiecare ediţie. Cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Cea mai talentată pereche, la joc.

”Pentru mine a rămas cea dintâi dragoste”

Să ne întoarcem puţin în timp, pentru că Virgil şi soţia lui decid, în 2012, să facă acel pas, esenţial, spre idealul de a-ţi câştiga pâinea urmându-ţi exclusiv pasiunea. El pleacă din ISU şi deschide ceea ce, simplu şi firesc, se numeşte Dans Popular Galaţi. Dacă daţi căutare pe Google, îi găsiţi Şcoala cu ”.ro” la final.

”Pentru mine a rămas cea dintâi dragoste”. Vrea să spună că orice altă meserie ar fi încercat să urmeze în viaţa lui, nu ar fi uitat ce este cu adevărat important pentru el. “Am reuşit, e drept, cu greu, dar am reuşit să scap de mentalitatea că poţi trăi numai dacă ai un serviciu şi un salariu călduţ. Am decis că trebuie să stau pe propriile-mi picioare doar urmându-mi pasiunea. Şi atât”. În spatele acestor cuvinte, aproape şoptite, dar venite din străfunduri nebănuite, se ascunde o luptă cu sine, poate chiar cu propriile temeri, pe care, iată, a câştigat-o.

Dansul uneşte inimi

Ce s-a întâmplat până acum i-a depăşit cu mult aşteptările. Se află totuşi într-un spaţiu urban şi ştim cu toţii câţi orăşeni mai cunosc azi ori mai apreciază tot ce ţine de tradiţie. Dintre elevii săi, de la adolescenţi până la cei cu părul alb, cel mult o treime ştiu, cât de cât, jocul din bătrâni.

În fiecare interval de 365 de zile bat la uşa şcolii sale 200 de persoane. Unii vin pentru că vor să socializeze, alţii să înveţe ceva nou. Hora uneşte chiar şi inimi. Sunt câţiva care abia aici s-au descoperit, având atâtea în comun, încât s-au căsătorit. Alte destine caută în acest mediu acea linişte pe care nu o găsesc în altă parte.

Tehnica de început

Nu e uşor să-i deprinzi pe neştiutori cu mişcările specifice. “Cel mai bine îţi însuşeşti paşii atunci când te gândeşti numai la ei”. e un sfat. Debutul e cu „înainte şi înapoi”, cel mai simplu. ”Mulţi sunt încordaţi. Contează foarte mult cum îţi controlezi greutatea corpului de pe un picior pe altul”, chestiune de tehnică.

Fetele învaţă mai repede, în comparaţie cu băieţii, e o constatare interesantă. Şi o alta, nu mai puţin aparte, e că sunt mult mai multe femei care vor să înveţe dansuri populare, faţă de bărbaţi.

Lecţiile se ţin o dată pe săptămână, după-amiaza, iar grupele sunt împărţite în câte 20 de cursanţi. ”De fiecare dată pleacă de aici încântaţi că au deprins ceva nou”, cu atât mai mult cu cât Virgil îi conduce, melodic, prin toată România. Fiecare zonă are specificul ei. Odată scăpaţi de inhibiţii, flexibili în gesturi, defilează din Oltenia până în Bucovina, din Mărginimea Sibiului până în Muntenia. ” Le arăt oamenilor bogăţia noastră! Ritmul e diferit de la o zonă la alta a ţării”.

De-ale locului

Dar cum este la voi, aici, în sudul Moldovei, apropo de tezaurul de care vorbeşti? Să vedeţi, stimaţi cititori, doar un crâmpei de listă. Fiecare joc, cu tot cu denumirea sa. Studenţeasca, Boităneasca, Hora în două părţi, Momârlanul, Coasa, Sălcioara, Sârba lu’ Ciupitu’, Spoitoreasa, Ca la uşa cortului.

Remarc Momârlanul, La Galaţi? Ei da, chiar aici. De existenţa momârlanilor ştiu în cu totul altă parte a ţării.

În categoria variantelor lente sunt Ceasul, Ghimpele, Popeasca. Mai rapide, Hora în două părţi, Ca la uşa cortului, Boităneasca. “În zona noastră predomină jocurile de grup, în linie sau în cerc”. În şcoala asta îţi îmbogăţeşti până şi bagajul de cunoştinţe!

Propria sală

Răsuflă, încântat, de ceea ce are să-mi spună în continuare. Sala aceasta, în care l-am întâlnit, vastă, cu etaj, sus fiind vestiarele, îi aparţine de anul trecut. Cu multe eforturi.

Îmi dau seama că mai ales financiare, dar nici munca pentru întreaga amenajare nu a fost mai prejos. Nu vrea să abordeze detaliile. Este o altă etapă a existenţei sale. Amplă. E ca şi cum visul acela, de demult, nu mai e doar vis.   

Constructorul de conştiinţe

Şi încă nu aţi aflat tot! Un om pe care l-aş caracteriza drept constructor, de astă dată al conştiinţelor. Nu vorbim numai de jocul în sine, ci de ceva mult mai profund. Formarea unor izvoare de cultură tradiţională.

Voi începe cu ce realizezază în şcoala lui, unde, de anul trecut, şi-a selectat cei mai buni discipoli, înfiinţând Ansamlul ”Dor de tei”. Un grup de 37 de amatori, în esenţă. Aceştia vin seara şi exersează. Între orele nouă şi zece.

Unii locuiesc în Galaţi, alţii sunt de prin comunele învecinate. Este pasiunea pe care profesorul a reuşit să le-o insufle elevilor. ”Să vedeţi cum curg apele pe ei!”, pentru că exerciţiile sunt alerte, iar trupurile tind spre plutire, în ritmul viorilor. Gândul lor este să meargă în spectacole şi să prezinte tradiţiile gălăţene.

În paralel, Virgil coordonează Grupul folcloric ”Ciobănaşul”, pe care l-a înfiinţat, alături de alţi împătimiţi, cu mulţi ani în urmă.

Se ocupă, după ce i-a pus piatra de temelie, în 2011, de Ansamblul ”Plai vînătorean”, din comuna Vânători. Sunt 20 de copii de la şcoala locală pe care îi îndrumă. La fel face şi cu cei 48 de micuţi de la Şcoala numărul 7 din municipiul Galaţi, strânşi în Ansamblul ”Brâncoveni”.

O propunere pentru autorităţi

Mai are un plan. A lansat propunerea pentru autorităţile de la Bucureşti, să fie instituită o Zi dedicată Jocului Popular Românesc.

”Aşa cum e Ziua Limbii Române”. Alăturare inspirată a două dintre elementele care ne definesc ca naţiune, încă. După câte ai făcut până acum, nu mă îndoiesc că vei reuşi din nou, Virgil Tăbuş!