„Sex și crimă! Violată și omorâtă! Hăcuită cu toporul! Mama ei a înnebunit de supărare! Iubitul și-a tăiat venele! La mormânt a jelit tot cartierul!” Ce își poate dori mai mult un editor de știri online. E paradisul accesărilor! Climaxul presei cibernetice

E un fapt știut. Violența vinde presa. Vulturii necrofagi ai jurnalelor, cu cât mai tabloide cu atât mai bine, și-au perfecționat de-a lungul anilor tehnica de autopsie a unei întâmplări de dat la ziar. Se prezintă, mai întâi, în culori romanțate victima. Că e crimă, că e accident, că e sinucidere – nu contează. Cu cât victima e mai tânără, preferabil în floarea vârstei, preferabil fotogenică, e la îndemână, poți să o pui pe prima pagină, va atrage atenția cu siguranță. Apoi e obligatoriu să ai fotografii de la locul faptei. Lasă că riști o amendă de la CNA, dacă prinzi un pic de rigor mortis va fi fost providențial. Mai ales că peste morți, de ceva vreme, poliția pune pături termoizolante.

Se ia apoi scheletul narațiunii, răspunsul la întrebarea totuși penibilă – de ce a murit victima? Sunt două răspunsuri, unul tehnic – pe care jurnaliștii îl redau cu minuție, i-a explodat capul sau plămânul sau inima, etc și celălalt în fir epic. Care că s-a certat cu iubitul, care a băut prea mult, care s-a aplecat după o țigară în timp ce venea turismul din celălalt sens pe un drum lăturalnic de țară și-apoi s-a crăpat parbrizul și tânărul a zburat vreo zece de metri în aer. Care ulterior devin 20, 30, ca în poezia cu gânsacul care de fapt a înghițit un stâlp de telegraf.

Ferească Dumnezeu să mori într-o săptămână fără știri că ajungi vedetă peste noapte

Pitorescul morbidului colorează o știre, pifanul reporteraș știe că trebuie umplut spațiul semnelor cu o compunere care să respecte calendarul grafic al senzaționalului. Uneori macabrul kafkian al unei morți lasă perplex scriitorul brusc scârbit de sarcina-i ingrată. E un botez al focului pentru ziarist - articolul ferpar - unul pe care toți îl trec cam la fel. Se merge la familie, înapoi pe firul apei. Mama disperată. Tatăl îndoliat. Fresca obtuză a unei vieți curmate atât de nedrept... Cumva atenția cititorului este subtil mutată de pe făptaș pe faptă. De fapt, moartea putea fi evitată...

În două paragrafe și trei fraze întortocheate se ajunge la o formă de existențialism mistic, o celebrare a inutilității vieții căreia cineva sau ceva – vezi religie, Dumnezeu, iubirea de copil și toleranța la eșec – ar trebui să-i ofere pavăză. Și dacă pavăză n-a fost, nici viață n-a mai fost. Morții trăiesc post-mortem o celebritate efemeră care le aruncă tot neamul în lumina caldă de reflector în timp ce vulturii se înfruptă, fără altă rezervă decât bagajul editorial al zilei. Ferească Sfântul să mori într-o săptămână plictisitoare, fără evenimente, că vei fi fost vedetă din nou, și din nou, pe fiecare frontispiciu, la fiecare jurnal de știri, după fiecare generic, eventual ai parte și de-un promo cu sacadă, cu mult roșu, cu muzică din Carmina Burana sau balada lui Ciprian Porumbescu. Nu contează ce loază ai fost în viață, dar în moarte ești martir pentru că, din platfusul hazardului de știri decesul tău a câștigat, prin neprezentarea adversarilor, medalia de aur.

„Sex și crimă” – Codul Bushido al presei online din România

Toate de mai sus servesc drept preambul unei solicitări informale – dar formalizabile – de înăsprire a principiilor etice care preced scrierea unui articol în care e prezentată moartea unui cetățean. În primul rând, nimic nu este glorios în moarte, nici măcar mama care apără cu pieptul dezvelit copilul bălai de glonțul dulce ca mierea. Înălțatul în slăvi al cetățeanului care n-a mai putut de-atâta oropsire și s-a sinucis este din alt film. România n-are un cod bushido, dar este, ca pretutindeni, vulnerabilă la contaminare.

Tu, ziarist, îți asumi că, plecând de la titlul tău, se va găsi pe undeva un instabil psihic care se va identifica, în metodă și acțiune, cu cel care s-a aruncat de pe bloc, în fața trenului, la metrou, în Dunăre, din pom în laț ș.a.m.d.? Când cineva se omoară, spre exemplu, e un faux pas să prezinți metoda sinuciderii în presă. Este o anatema să discuți despre sinucidere ca soluție, să opinezi măcar un moment că „a fost mai bine așa”. Sunt situații, trebuie spus, în care relația dintre moarte și compasiune e intuibilă – vezi stări terminale, boli incurabile, suferință extremă ș.a.m.d. dar, de obicei, moartea violentă nu rezolvă nimic înafară de un mare tămbălău și-o apocalipsă a proximilor.

O presă de „rahat” pentru amatorii de gen

Isteria de la capul catafalcului este alt domeniu unde, prin consens, mass-media are nevoie să facă un pas în spate. E ceva abominabil, profund nefiresc să transformi cortegiul funerar într-un film de Kusturica și totuși, cu mic cu mare, televiziunile și ziarele își trimit angajații la înmormântări ca la un eveniment monden în care mortul este marele mogul al momentului. Ce s-a întâmplat cu rigoarea meseriei, până la urmă! Nimeni dintre noi, trebuie spus, nu e fără de păcat deși, luat om cu persoană, aproape fiecare coleg de breaslă va observa, la un moment dat, deșănțarea unuia sau altuia pe o temă de viață, dar mai ales de moarte. Etica meseriei ar cere un consens, cel puțin vis-a-vis de sinucidere și/sau accidente rutiere și felul în care ele sunt portretizate. Se poate fără detalii grafice? Se poate fără „senzațional”, „șoc”, „înspăimântător” halucinant”, „oribil”? Se poate fără senzoriarul propoziției: „sora ei a auzit țipătul de groază al vecinilor!”? Se poate fără: „filmul tragediei” și-alte progenituri culturale lemnoase care sunt, într-o bună măsură, legate de declinul presei scrise?

Se poate. Trebuie să se poată. Nimic nu ne apără de momentul când vom fi devenit și noi oameni de paie într-un scandal oarecare, o secundă prea târziu de clipa când am fi putut învârti căruța în drum, scârbiți că suntem victime felului de-a fi fost, felului de-a fi scris. Cuvintele rămân în urma oamenilor ca bolovanii și uneori presa este „de rahat” nu doar pentru că scrie despre „rahat”, ci pentru că scrie un „rahat” despre „rahat”.