În ultima vreme am devenit deosebit de sensibil. Pe bune. Nu ştiu dacă este benefic pentru cariera mea dar cert e faptul că mă ajută în deciziile pe care le iau zilnic.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Mereu mi-a păsat de suferinţa celor care vin la mine. Mereu am încercat să ajut, să rezolv orice problemă medicală, să fiu aproape de pacienţii mei. Numai că, de o bucată de vreme, mă implic prea mult. Am uneori zile în care, chiar după ce termin tot ce e de făcut la cabinet şi vin acasă, nu mă pot deconecta. Nu mă pot detaşa. Nu ştiu cum să explic toate astea. Pot doar să sper că nu mă vor domina.

Astăzi am avut mult de lucru. Am făcut numeroase drumuri, am vorbit mult la telefon. O zi normală. Ceea ce însă m-a dărâmat, oarecum, a fost o vizită făcută unor copii.

Am fost chemat la domiciliu. Micii pacienţi erau foarte răciţi, febrili, mucoşi şi alte asemenea morbidităţi, motiv pentru care mama a decis să nu-i scoată din casă. Distanţa de la casa ei până la dispensar nu este foarte mare. Am mers pe jos. Soarele strălucea, aerul purta în el miesmele toamnei cu tot ceea ce aduce ea: must, gutui, mere şi în special focul de pe câmpuri. Ştiţi cum e mirosul ăsta? E special. Îl ţin minte de când eram copil. Mergeam încet, salutând toate babele care stăteau pe la porţi, bârfind. Făceau din mână la şoferi, la biciclişti, dând bună ziua poştaşului, instalatorului, electricianului.

Ajung la casa cu pricina. Este o vilă mare, vopsită în culori vii, cu un acoperiş modern. În curte este un câine plictisit de viaţă, care, nici măcar nu mă învredniceşte cu o privire. Stă într-un fel de meditaţie, total absent din realitatea de lângă el. Dau să deschid uşa, când aud o voce.

- Nu acolo, domnu doctor. Veniţi aici, în casa mică.

Mă conformez. Intru într-o „magazie” unde miroase a tot felul de chestii stricate. Mă salută un roi de muşte. În faţa mea sunt două uşi. Femeia care mă conduce deschide una dintre ele şi se dă, politicoasă, la o parte. Intru, dragii mei, într-o cameră insalubră. Era supraîncălzită de o sobă umplută până la refuz. Avea igrasie majoră pe pereţi, dar avea şi un televizor color pe o comodă. În mijloc, un pat mare, pe care stau culcaţi doi ţânci. Unul de patru şi unul de şase ani. Într-un colţ un pătuţ din lemn în care se află un bebeluş de nouă luni. Mă uit la mamă. O femeie căreia i se citesc pe chip multe. În special o uşoară întârziere mintală.

- Cum dracu staţi toţi în camera asta?

- Păi, aici ne-a lăsat socrul să stăm, că în casa cea mare nu a vrut să ne primească. Eu sunt venită de la Arad. Acolo am stat toţi o perioadă. Când am văzut că nu mai e de lucru am venit aici.

- Când ai văzut că nu mai e de lucru, te-ai apucat de făcut copii. Nu? Că altceva, ce naiba ştii tu să faci? Unde e tatăl?

- E la muncă.

- E angajat undeva?

- Nu. Lucrează cu ziua prin sat.

Nu mai spun nimic. Mă apuc de consultat. Copiii sunt bocnă de răciţi dar nu e ceva grav. În schimb tare le-ar prinde bine o baie, o mâncare consistentă şi constantă şi mai ales o altă locuinţă.

- După ce plec de aici îi dai telefon soţului tău. Îi spui să se prezinte la mine. Reţetele pe care vi le dau sunt valabile doar până mâine. Dacă vrei să iei tratament gratuit pentru ăştia mici, îl trimiţi urgent la farmacie. Astăzi! Clar?

- Da domnu doctor.

- Socrul tău e acasă?

- Este.

- Bine. Trec şi pe la el. Nu uita ce ţi-am spus.

Ies din camera aia sumbră şi mă îndrept spre vilă. Trag un picior în uşă. Aştept să-mi deschidă cineva. Îmi aprind o ţigară. Încerc să-mi stăpânesc mişcările involuntare ce anunţă o mare criză de nervi. După alte două lovituri îmi deschide un nene în vârstă. Destul de solid, roşu la faţă. Respiraţia lui miroase a alcool, ceva ţuică de sfeclă, cred.

- Dar de ce îmi rupi uşa măi băiete?

- Tataie, hai un pic până la poartă să îţi zic ceva, că nu vreau să spui pe urmă că te-am ameninţat în casă.

- Ce să faci? Unul din băieţii mei a fost director aşa că nu mă tem.

- Da, da. Şi eu am făcut judo în clasa a treia. Hai să-ţi spun ceva. Nu durează mult.

Mă îndrept spre poartă şi omul vine după mine. Ies din curte. Mă întorc spre el. Îl apuc de gât, îmi fixez ochii în pupilele lui şi spun cu voce domoală:

- Am văzut în ce condiţii stă unul din băieţii tăi. Mi se rupe de el şi de tuta aia ce-şi zice soţie. Ceea ce nu pot însă accepta e faptul că trei copii stau într-o singură cameră în timp ce tu te lăfăi în vilă. Sunt nepoţii tăi. Tu ştii ce e acolo? În aceeaşi cameră, porumbeii ăştia doi ce-şi zic părinţi mănâncă, se spală, teoretic măcar, dorm, se iubesc, cică, fac tot felul de chestii iar copiii sunt tare chinuiţi. Îţi dau cuvântul meu că iau măsuri severe dacă luni, când vin la cabinet, nu-i văd în una din multiplele camere din vila asta a ta. Ţine cont că ai o pensie de handicap pe care, dacă pun o vorbă bună unde ştiu, o pierzi. Ţine cont că ai nevoie de mine, doar iei o pungă de pastile în fiecare zi. Ţine cont că devin de acum coşmarul tău şi nu ai ce să-mi faci. România e o ţară în care se poate orice. Dacă vreau te pot interna câteva luni la nebuni, unde ai să mănânci bătaie zilnic. Pot să îţi fac multe mizerii şi să-ţi nenorocesc bătrâneţile. Eu plec acum. Luni sper să văd că ne-am înţeles altfel nici dracu nu te mai scoate din mâinile mele.

Am dat drumul moşului şi am aşteptat o reacţie. Eram gata de orice, pe bune. Ăsta începe să plângă şi să-mi spună că aia e o zdreanţă, că se poartă urât cu el, că fiul îi fură pensia, că bea şi că el de asta nu vrea să-şi facă de lucru cu ei. Dar copiii nu au nici o vină că vor creşte şi vor trăi la coada vacii. Fără şansa de a deveni oameni. Aşa s-a exprimat el. S-a întors cu spatele la mine şi a intrat în curte. Eu am rămas sprijinit de gard, scoţând fum pe nas şi întrebându-mă de ce naiba mă bag eu în chestiile astea. Mâine-poimâine mă voi apuca de salvat balene.