Victor Neumann este Director al Şcolii Doctorale Internaţionale de Istorie Conceptuală din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. În urmă cu mai mulţi ani, atunci când a fost bursier Fulbright al Departamentului de Stat al SUA, a avut acces la cele mai diverse informaţii bibliografice, dar şi la cărţi rare, reviste şi documente din Library of Congress (Biblioteca Congresului), precum şi cele de la Holocaust Memorial Museum.

În aceeaşi perioadă, a scris două cărţi, una în limba română şi, alta, în limba engleză. Victor Neumann explică de ce sistemul educaţional din România nu este comparabil aceluia american şi, în genere, aceluia occidental, sugerînd ce anume şi cum anume ar trebui făcută reforma acestui sector în România.

Ovidiu Cocieru: Vă rog povestiţi-ne despre experienţa acumulată ca bursier Fulbright. Victor Neumann: Ca bursier Fulbright, am fost acceptat în cadrul lui The Catholic University of America Universităţii Catolice a Americii) din Washington. D.C. Am lucrat în parteneriat cu George McLean, foarte cunoscut profesor de istoria religiilor şi a civilizaţiilor, beneficiind de informaţiile existente în bibliotecile Universităţii gazdă, precum şi de impresionanta colecţie de carte din Library of Congress. Aceasta din urmă am frecventat-o pe toata durata şederii mele în Statele Unite. În aceeaşi perioadă am scris o carte în limba română: Neam, popor sau naţiune?Despre identităţile politice europene, ulterior tipărită în România de Editura Curtea Veche (ediţia I, 2003, ediţia a II-a, 2005), iar alta în limba engleză, intitulată: Between Words and Reality: Studies on the Politics of Recognition and the Changes of Regime in Contemporary Romania, apărută sub egida lui Council for Research in Values and Philosophy, The Catholic University of America, 2001. Aşa cum se obişşnuieşte în asemenea ocazii în care eşti bursier invitat al unei mari fundaţii americane, am avut ocazia să susţin o serie de conferinţe şi cursuri în mai multe universităţi şi inbstituţii academice şi de rang diplomatic: la Columbia University din New York; la universităţile din Miami; la Foreign Affairs Institute din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al SUA, unde am predat diplomaţilor ce urmau să plece în ţările Europei de Est şi de Sud-Est. Am conferenţiat ca invitat al celebrelor instituţii: Woodrow Wilson International Center for Scholars şi la Holocaust Memoriam Museum. Toate acestea mi-au oferit şansa de a stabili contacte cu lumea academică americană, dar m,ai ales de a învăţa o sumă de lucruri pe care nu le cunoscusem. Washington-ul este nu doar un centru administrativ-politic de referinţă mondială, ci şi unul notoriu pentru performanenţele sale academice. Instituţiile sale universitare privilegiază cercetarea ştiinţifică şi schimbul de informaţii, opinii şi interpretări între profesioniştii din toate domeniile, incluzînd şi ştiinţele umaniste, ştiinţele politice şi media. Impresionante sunt dezbaterile de idei cu ocazia conferinţelor. La Woodrow Wilson International Center for Scholars şi la Center for Advanced Holocaust Studies din cadrul lui Holocaust Memorial Museum am învăţat o sumedenie de lucruri, am cercetat izvoare documentare inedite. Accesul la documente este foarte mult uşurat, în marea lor majoritate piesele documentare fiind fotocopiate. Astfel, am reuşit să-mi îmbogăţesc enorm informaţia, să am acces la noile metode şi teorii, să-mi apropii unul dintre domeniile de vîrf al istoriografiei universale contemporane: istoria conceptuală.

"Implicarea americană e formidabilă prin Bursa Fulbright"

Sigur, acestea s-au întâmplat în anul 2000-2001, dar experienţa mea americană nu a început atunci, ci în 1993, când am făcut prima vizită în America. A urmat a doua, în anul 1999 şi, mai apoi, bursa Fulbright. Activitatea de visiting reasearcher şi visiting professor a fost minunată şi aceasta pentru că am întâlnit oameni deosebiţi, iar provocările au fost, la rîndul lor, deosebite. Faptul că mediul academic american îţi acordă maximă libertate şi o mare încredere, faptul că astfel ai şansa să fii invitat în cele mai importante centre de studii, ai prilejul să întîlneşti şi să schimbi opinii cu elitele universitare americane e un lucru extraordinar. Orice aspect de acest gen l-am văzut ca fiind de foarte bun augur, iar meritul i-a aparţinut Fundaţiei Fulbright. Din punctul meu de vedere, un atare moment demonstrează că la orice vîrstă omul este capabil de înnoiri în tehnicile de lucru, în orientarea profesională, în modul de a gîndi. După 1989 am căutat să valorific şansele ce mi le-a oferit transformarea politică, în tot cazul nu m-am mulţumit cu acumulările anterioare revoluţiei. Anul 2000-2001 a fost unul remarcabil şi trebuie să spun că nimeni nu în lume nu oferă o asemenea şansă. Implicarea americană în progresul umanităţii e formidabilă.

Puteţi să faceţi o comparaţie între sistemul american, sistemul european şi ceea ce se întâmplă acum în educaţia din România? Ar fi interesant pentru cititori să afle opinia dumneavoastră. În primul rând, noi, ca cetăţeni ai României, avem multe de recuperat în ceea ce priveşte procesul educaţional. Aceasta se poate întâmpla în care cazul în care promovăm o cultură normativă în locul aceleia sentimental-speculative. Modelul sugerat prin norme, prin organizarea riguroasă a sistemului şcolar şi prin conţinutul orientat ştiinţific al curriculei va apropia şcoala românească de aceea occidentală. Mă gândesc în primul rând la apropierea de tip universitar, căci aici se află motorul procesului educativ.

Trebuie să ne orientăm după criteriile pe care le sugerează Europa.

În statele Europei occidentale, marea majoritate a universităţilor sunt ale statului, în vreme ce în în America, cele mai renumite sunt instituţii private. Aici intervine o diferenţă. Deocamdată, cred că reforma sistemului educaţional din România trebuie să se orienteze după criteriile sistemului universitar al Europei. Aceasta pentru că se cere să învăţăm mai întâi ce înseamnă universitatea clasică. De exemplu, Franţa, Marea Britanie, Germania sau Italia au universităţi în care materiile de studiu sunt bine definite pentru fiecare profesie. Performanţele profesionale sunt gîndite în funcţie de producţia ştiinţifică. Şi aici nu mă refer la cea cantitativă ci, în special la cea calitativă. Selecţia, în proporţie de 70%, este o selecţie valorică. Spiritul creativ este încurajat, iar oamenii capabili, dedicaţi unei profesii sunt nu numai recunoscuţi, dar şi încurajaţi. Există fundaţii care lucrează mână în mână cu universităţile sau, alteori, sunt parte integrantă a universităţilor.

Universităţile sunt nuclee de formare profesională.

Tot ce se petrece în producţie, în managementul administrativ, în viaţa politică, totul are legătură cu universitatea. Inclusiv presa este direct legată de rezultatele, de performanţele sistemului universitar. Limbajele, conceptele, mesajele sunt cu atât mai precise cu cât sunt circumscrise intereselor fiecărei societăţi. Universităţile sunt adevărate nuclee de formare profesională şi de formare civică. În acest sens, universităţile româneşti ar avea foarte mult de învăţat şi de schimbat incluisv la nivelul mentalităţii studentului. Cei ce se în scriu la cursurile unei universităţi sunt în primul interesaţi de învăţarea viitoarei lor profesii, prin urmare sunt curioşi, sunt prezenţi, sunt dispuşi la dialog şi la studiu continuu. Dacă te-ai înscris la cursurile unei anumite facultăţi, atunci le şi frecventezi pentru că vrei să devii un profesionist în domeniul pe care îl urmezi: matematică, filologie, jurnalistică, etc. Orice domeniu de studiu presupune şi pasiune. Or, aceasta este mai puţin vizibilă în învăţământul nostru comparativ cu acela occidental. O vedem în rezultate: o mare parte a absolvenţilor vest-europeni au deprins în facultate analiza, ştiinţa sintetizării datelor şi faptelor, elaborarea unei judecăţi de valoare, formularea concluziilor, în timp ce ai noştri adesea s-au mulţumit cu o exagerată preocupare pentru dobîndirea diplomei şi nu cu minima ştiinţă necesară profesării într-un domeniu bine conturat. De aceea, probabil, atunci când vrei să angajezi pe cineva trebuie să cauţi mult şi bine până găseşti pe cel ce e cu adevărat doctor (priceput) într-un domeniu. Tot ceea ce ţine de educaţie, relaţii sociale, viaţă şi gândire politice, formare comunitară are legătură cu profesiile şi cu orientarea elitelor universitare. În concluzie, învăţămâmtul superior e un sector foarte important.

Ce credeţi că ar fi mai important să schimbăm în societatea noastră ? E nevoie de o investiţie masivă în educaţie. Avem un decalaj din punct de vedere al formării comunităţii şi, după aceea, din punct de vedere al vieţii sociale. E binevenită introducerea normelor. Pe de o parte biserica, pe de altă parte şcoala şi familia trebuie să multiplice regulile în toate domeniile de activitate. E vorba un set de valori multiplicat la scara comunităţilor şi, apoi, a întregii societăţinaţiuni. E vorba de o corectitudine în relaţiile sociale, ceea ce porneşte de la acceptarea şi exersarea dialogului şi, deci, de la respectul celuilalt, respectiv de la integrarea lui. Este importantă ieşirea din dicotomia eu-tu. (Exemplu: întotdeauna celălalt este de vină dacă nu ne reuşeşte ceva!).

Nu doar România, toate statele Europei au nevoie de re-formarea valorilor.

Printr-o credinţă autentică, asumată şi interiorizată vom putea forma un spirit comunitar. În acest sens, procesul educaţional trebuie interiorizat. Copilul se duce la şcoală pentru că îi impun părinţii, pentru că a auzit că este de dorit şi pentru că este bine să ai o diplomă. Fără o temeinică preocupare pentru formarea minţii, copilul – viitorul adult - rămâne în afara înţelesului lucrurilor şi al rostului său în lume. Sunt multe informaţii, idei, mesaje ce trebuie însuşite şi interiorizate. De ele depinde comportamentul persoanei şi aşezarea ei între semeni. Etica profesională şi spiritul civic doar parţial influenţează formarea şi auto-formarea noastră. Cred că nu doar România, Europa în ansamblul său are nevoie de re-formarea/re-aşezarea valorilor în sensul construcţiei unei autentice vieţi comunitare. Abia apoi putem promova similitudinile, apropierea între oamenii continentului şi identitatea europeană.

În ce proiecte sunteţi implicat acum şi ce vă pasionează mai mult? Pasiunea mea din ultimii ani este îndreptată spre istoria conceptuală şi istoria conceptelor. Recent am publicat o ediţie de studii (la care au colaborat specialşti de primă mărime din Germania, Franţa, Olanda, SUA, Ungaria şi România) intitulată Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura Polirom, 2010. Am colaborat cu un eminent profesor din Gemania, Armin Heinen şi am pus bazele unei Şcoli Doctorale Internaţionale de Istorie Conceptuală în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, şcoală finanţată de Fundaţia Volkswagen şi admirabil încurajată de rectorul Ioan Talpoş şi de Senatul Universităţii noastre. Există mai mulţi studenţi ce fac cercedtare sub îndrumarea mea şi a profesorilor români şi germani. Pe de altă parte, organizăm conferinţe internaţionale, prilej în care avem ocazia să dezvoltăm istoria conceptuală cu aplicaţie la istoria României. Încercăm, totodată, să lămurim conceptele cheie din cultura modernă română şi să le dezvăluim sensul în evoluţia istorică. Aşa se face că în volumul amintit am avansat noi interpretări asupra unor concepte fundamentale precum: politică, om politic, democraţie, liberalism, progres, naţiune, caracter naţional, specific naţional, totalitarism, tranziţie, Europa. Am căutat să le lămurim în context istoric, dar şi din perspectiva schimbărilor utile României contemporane, nevoită să-şi înusşească limbajele social-politice contemporane ale Europei spre care tinde să se integreze.

E nevoie de o paradigmă care să fie consonantă cu aspiraţiile începutului de secol al XXI-lea.

Voi dezvolta un nou proiect privind istoria conceptuală în Europa de Est, înceercând o privire comparativă între România şi societăţile şi culturile din jurul său. Aceasta pentru că există multe similarităţi. Pentru noi toţi e important acum un efort intelectual, un efort de adaptare, ceea ce înseamnă reconfigurarea prin cunoaştere. De aceea spun că este binevenită înnoirea paradigmei culturale. Intelectual român nu a observat cât de important este să reaşezi în momentul de faţă paradigma culturală pe care se construieşte societatea, structura de gîndire şi, în final, gândirea şi practica politice. E nevoie de o altă paradigmă, consonantă cu aspiraţiile începutului de secol al XXI-lea. În general, ceea ce se întâmplă în lumea intelectuală alimentează gândirea politică şi, dacă aici nu se petrece o reformă, nu poţi să ai pretenţii ca o clasă politică să se reformeze. Trebuie să-i oferi şansa prin înnoiri conceptuale, teoretice, comportamentale. Ceea ce atrage după sine discuţia majoră în jurul reformei sistemului de învăţământ. Noua paradigmă trebuie să fie consonantă cu aceea a democraţiei occidentale, depăşind-o pe aceea vetustă de secol al XIX-lea sau pe aceea de secol al XX-lea. Decalaje sunt enorme. În loc să avem proiecte de viitor, ne raportăm la miturile secolelor precedente. Pe baza istoriei trebuie să poţi să construieşti un proiect de viitor. România are mare nevoie de un atare proiect pe termen mediu şi pe termen lung.

Cine trebuie să realizeze acest proiect şi cum va deveni el realitate ? Cum îl vedeţi aplicat? O asemenea înnoire este posibilă prin minţile creatoare din interiorul societăţii româneşti. Apoi, e nevoie să funcţioneze un multiplicator foarte bun şi să ne adune la un loc, la o masă comună, pentru a stabili sensul comun în ceea ce priveşte tipul de înnoiri, respectiv criteriile care trebuie să fie promovate pentru o înnoire. Există deja instituţii în statul român care se ocupă de introducerea unor criterii în învăţământ, de construcţia curiculară, de reaşezarea pe bază de performanţe a sistemului educaţional preuniversitar şi universitar. Se poate începe cu învăţământul, cu educaţia, cu reaşezarea societăţii pe baza valorilor verificabile, autentice. În acest proces, multiplicatorul (zarele, televiziunile, radioul) joacă un rol enorm şi cred că el ne poate fi de mare folos. Dezbaterile sunt sterile dacă se referă doar la factorul politic. Cultura trebuie aşezată în centrul atenţiei. Problema românească ţine de formarea individului şi a comunităţii imediate în care acesta coabitează cuz celălalt-ceilalţi. În concluzie, schimbarea se poate produce prin: învăţământ, presa şi clasa politică, toate, atente la schimbările/înnoirile semnalate. Este de dorit ca instituţiile laice ele să coopereze cu biserica, ce poate juca la rândul său un rol foarte important în pregătirea intelectuală şi în susţinerea valorilor de bază ale comportamentului social. De aceea, cred, nu oricine poate fi aszăzi profesor, preot sau jurnalist. A fi mentor într-o societate ce are nevoie de reforme profunde, trebuie să-ţi asumi responsabilităţi enorme.

Ovidiu Cocieru, Voci pentru România