A fost o vreme, acu’ un sfert de veac, când presa avea un parfum aparte. Whiskey fin, aventuri pitorești, subiecte grase și femei frumoase. Nimic nu lipsea dintr-un tablou boem, chiar hedonist, al unor timpuri în care pasta unui pix era mai letală ca un glonț în cap

Pe 4 iunie 1996, tocmai mă întorsesem de pe mare, dintr-un voiaj antologic. Ridicasem ancora din Odessa și ajunsesem până la Tanjung Priok, portul Jakartei, vechea Batavie a Indiilor Olandeze, de pe insula Java, loc din care m-am repatriat împreună cu colegu’ meu Bogdam „Păsărică” Atanasiu, pe care-l luasem cu mine pe motiv de plictiseală marină. Odată debarcați și ajunși acasă, el la viitoarea și actuala sa soție, iar io la prima și ultima mea viitoare fostă nevastă, ne-am gândit să sărbătorim doar între noi, reporterii de „Viață Mondenă” convertiți în marinari, bucuria reîntoarcerii la răbdătoarele noastre iubite.

Așa că, o zi mai târziu, pe 5 iunie, am reîntregit echipa noastră de viață nocturnă luând-o cu noi și pe mica „Fiară”, fotoreporterul EVZ Cătălin Luțu, zis așa că – pe cât de mic și negru era – se transforma într-o „bestie” bețivă după ce-și alimenta stomăcelu’ niciodată uscat cu niscaiva cocârț. După un tur prin crâșmele și discotecile în vogă ale epocii, în care ne-am făcut încălzirea, am acostat în „Club 30”, un local de fițe situat la demisolul fostei Case de Prietenie Româno-Sovietice, actuala Arcub, din spatele Intercontinentalului, vizavi de clădirea unde funcționa, pe atunci, ambasada americană. Acolo, patronul pe nume Manos Damanakis, un grec cu cetățenie britanică aciuat la noi pe motiv de afaceri nefiscalizate corespunzător, ne aprobase „open bar”. Adică, pe înțelesul tuturor, că putem drojdi și hali cât ne duc mațele ghiorăitoare. Evident, moca. Într-un fel, amabilitatea grecoteiului era de înțeles, că noi scriam de evenimentele din crâșma sa și menționam, de fiecare dată, numele localului. Toată lumea era mulțumită. El avea un fel de publicitate mascată, noi ne făceam știrile exclusiviste și ziarul le publica fără să scoată un sfanț di casierie pentru „speze de reprezentare”.

SOS bahic

Pe la patru dimineața, matrafoxați curcă, am sunat la ziar să trimită o mașină ca să ne recupereze hoiturile îmbibate cu alcool. Telefonista de serviviciu ia act de doleanța noastră și dă prin stație apelul nostru SOS. Pe teren, la „răcituri” – cum le spuneau morților colegii care lucrau în zona secțiilor de poliție, IML-ului și spitalelor de urgență din Capitală – erau două echipaje formate fiecare din șofer, fotoreporter și doi redactori. Ăia aud apelul, simt că-i rost de trosneală – că, deh, cunoșteau sângele „rău” din mine și Păsărică – și purced in corpore către noi. În cinșpe minute, în loc de noi trei, Manos se trezise cu unșpe inși pe cap. Noroc că plecase acasă. Rămași stăpâni pe un bar plin cu băuturi fine și puși pe chef i-am cinstit pe colegii veniți în misiunea de salvare cu tot ce le-a poftit gurița. Și mai erau și niște gagici mișto p-acolo care simțiseră că-i rost de ciugulit... La crepusculul de răsărit, am luat-o spre redacția de la Casa Scânteii unde am continuat chiulabaua la bufetul nonstop, zis „La Nașu”, de lângă redacția „Bulinei Roșii”. Apoi, ne-am tirat fiecare în cotețul său, la somnul ce preceda o foarte banală, dar intensă și interesantă, mahmureală.

Bilanț dionisiac

Când am revenit în Club 30, cu aerul nevinovat al unor bebeluși supraponderali, Manos ne aștepta la cotitură, cu un caiet în mână. Ne ia, pe mine și pe Păsărică, de câte o aripă și ne chestionează, scurt, ca la interogatoriu: „Bă, voi ați băut, ultima oară, o juma' de kil de Jack Daniels și cinci Heineken?”. Spășit, am recunoscut: „Asta-i partea mea”. „Bun”, continuă el, imperturbabil: „Și șapte Campari Orange?”. „Prezent!”, își recunoaște Păsărică propriul litraj. „Am înțeles”, zice grecul, „Mai sunt și opt Gin-Tonic-uri”. Luțu, care credea că scăpase, din mic ce era se face și mai mic: „Mi-a fost sete...” . „Aha! Da’ cu astea zece beri Grolsch ce-i?”. Aici ne-am coalizat și am răspuns în cor: „Să ne dregem, Manos!”. Grecul se înverzise la față: „Și v-ați mai dres și cu șase Bloody Mary, după ce ați băgat în voi zece sendișuri cu pui și trei cu ton?”. Deja, ne relaxasem: „Păi, asta e foamea de după...”. Ce să mai..., n-o scotea la cap cu noi. Numa' că își calculase exact momentul loviturii de grație. Ne-a dat decisiva în plex fix când credeam că scăpasem; „Bine, fraților, ați mâncat, ați băut, da’ când dracu’ ați fumat și două cartușe de Marlboro!?”.

„Timeo danaos et dona ferentes!”

Drept perfidă răzbunare, l-a pus pe Luțu să ne pozeze ca la poliție, față și profil, cu câte o coală de hârtie pe piept pe care era scrisă consumația noastră.

Față și profil

Mi se pare că, după ce „Fiara” i-a dat pozele, le-a lipit cu scoci pe perete, ca la panourile alea comuniste cu inscripția „Nu faceți ca ei!”. Și, pentru o vreme, ne-a limitat alimentarea la câte trei băuturi pe seară. Austeritate, tati! Apoi, a revenit la sentimente mai bune și noi la elegantele noastre maniere. Dar, vorba aia: „Timeo danaos et dona ferentes!”.

Alte articole similare ale autorului puteți citi în rubrica „Reporter de Cursă Lungă”, din cadrul categoriei „Special” din Evenimentul zilei.