Ana și Diana erau prietene și colege de facultate. Viața le adusese împreună din motive care, cel puțin la prima vedere, scapă înțelegerii, dar cine suntem noi să cârcotim la rânduielile universului?

Ana era un amestec armonios de frumusețe și feminitate care o făcea irezistibilă chiar și pentru cele mai închistate gusturi.

Privind-o pe Diana, aveai strania senzație că viața abuzase de tinerețea ei, ținând un suflet minunat captiv într-un trup pe care toată lumea îl refuzase. Era o fărâmă de om cu ochi mici și păr din abundență, cu trăsături șterse și palide ce păreau desenate de un pictor orb care și-a șters pensula de pânză, irosind culorile.

Avea un nas mare, de câine blând, iar obrajii își întindeau cu greu pielea pe oasele proeminente ale feței.

-Vrei să fim prietene? A întrebat-o Ana într-o zi.

Diana a încremenit, strangulată de emoție, ochii i se mișcau într-una, nesiguri pe ce vedeau, iar urechile purtau spre creier ecoul vocii care o întrebase atât de firesc : vrei să fim prietene?

-N-am avut niciodată o prietenă.

-Atunci eu voi fi prietena ta. Mă cheamă Ana.

-Pe mine Diana.

Obișnuită dintotdeauna cu singurătatea care o rodea ca o haină grea, Diana era atât de emoționată, încât simțea că o doare .

În scurtă vreme deveniseră de nedespărțit. Se mutaseră împreună pentru a împărți chiria, iar Ana o învățase să se machieze și să facă lucruri femeiești care până atunci îi fuseseră străine.

-Trebuie să arunci la gunoi hainele astea. Arată ca niște saci care în loc să te îmbrace, te acoperă.

Cu o bucurie naivă, fata cea urâtă se lăsa modelată. Poate vă întrebați de ce se implicase

Ana în această prietenie ciudată.