Poate că nu era lumea ideală, dar întunericul îi dădea un soi de liniște și echilibru, îl ferea de gălăgie și de oameni.

-Ai auzit ce m-a întrebat Călin ?

Maria, mama băiatului, căpătase o oarecare indiferență în fața încercărilor repetate și nemiloase la care viața o supusese, astfel că  trata orice dezastru cu acea resemnare a unui condamnat la moarte care își așteaptă de zece ani seringa letală. A zâmbit trist, cum numai ea știa să o facă, ascunzând în acest gest o durere mută, care se încăpățâna să nu răbufnească.

-Maria, tu mă asculți ? Călin își dorește să moară de ziua lui.

-Dar mai e atât de mult până atunci…

-Cum adică ? Uneori am senzația că singura autistă din familie ești tu.

Bărbatul rostise un cuvânt interzis – autist. Călin era special, nu autist, era introvertit, nu autist, era aproape normal, nu autist. Vârsta lui mentală destul de avansată și simptomele atenuate de autism îi crescuseră șansele de a se integra într-o școală normală.

Scăpase rapid de profesorul de sprijin din pricina căruia copiii îl evitau și reușise, cu multă voință, să-și capete o independență demnă de un campion.

Familia lor începea să devină una normală, Maria își găsise un post de traducător cu program relativ flexibil, iar soțul ei scăpase de povara de a fi unicul întreținător financiar.

Învățătoarea se străduia să-i ofere băiatului toată atenția de care avea nevoie, iar la anumite materii Călin era de-a dreptul sclipitor. Pasionat de mic de cifre și calcule, își transformase întreaga existență într-o ecuație, absolut orice activitate fiind numerotată, iar seară de seară adormea calculând necunoscuta din viața lui.

Colegii încă îl priveau ca pe un ciudat, dar nu din pricina autismului, ci, mai degrabă, invidioși pe capacitatea lui remarcabilă de a fi genial la matematică. Nu avea prieteni, dar mai schimba câte o vorbă cu cei care veneau cu temele nefăcute, sau aveau nevoie de o rezolvare rapidă a unei probleme, iar acest lucru pentru el era suficient. Lumea știa cum îl cheamă, iar uneori devenea important pentru cei din jur.

Cumva, Călin reușise să înfrângă prejudecățile și barierele unui sistem educațional  cu carențe de adaptare mai severe decât orice diagnostic.

Dar să revenim la dorința băiatului de a muri în ziua propriei aniversări. Ce anume îl deturnase de la drumul său spre normalitate, construit cu atâtea sacrificii ? Călin urma să împlinească 12 ani, prilej de bucurie, poate chiar o petrecere restrânsă cu puținii cunoscuți care ar fi răspuns invitației, ori chiar o excursie la Disneyland pe care părinții o tot amânaseră.

Dar școala online și pandemia se strecuraseră în viața lui, dezechilibrându-i orice trăire, accentuându-i agresivitatea care până atunci îi fusese străină și înstrăinându-l, până la indiferență, de tot ce însemna normalitate.

Îi lipseau ironiile colegilor, tânjea după banca lui în care aștepta cuminte să răspundă la orice întrebare, ar fi dat totul pentru o oră de matematică în care să fie scos la tablă să rezolve o problemă imposibilă.

După prima lună de școală online era de nerecunoscut, iar acest experiment se încheiase odată cu zborul computerului de la etaj.

O tăcere apăsătoare se așternuse peste lumea lui, ochii refuzau să mai observe, iar gura parcă nu aflase nicicând taina vorbirii. Doar pumnii păreau să mai păstreze frânturi de existență, răzbunându-se pe orice obiect apărut în cale.

Făcuse o pasiune pentru lucrurile albe, noua lui viață concentrându-se pe studiul în detaliu al vasului de toaletă din care, adeseori, pescuia obiecte sau își potolea setea.

Singurele momente de mulțumire erau cele în care colora nori pufoși și zăpadă cu prietenii lui Odin și Odina. De altfel, doar în prezența lor începea să vorbească, bolborosind cuvinte doar de ei știute, dar măcar ieșea din bezna muțeniei.

-Tu înțelegi ceva din ce vorbește Călin ? se îngrijora tatăl. Eu, unul, simt că o iau razna.

-Pare fericit.

-Maria, ești inconștientă, zău așa. Ai probleme poate mai mari ca ale lui Călin, dacă spui asemenea lucruri. Băiatul are nevoie de ajutor, sunt trei luni de când nu a ieșit din casă. Îi trebuie socializare cu alți copii.

-Dar vorbește cu Odin și cu Odina.

La răspunsul acesta nu se aștepta. Bărbatul a ieșit din casă trântind ușa, sătul de viața asta de coșmar, obosit, furios și neputincios.

Deloc tulburată de discuția pe care tocmai o încheiase, Maria a intrat în camera lui Călin cu trei castroane în care pluteau cereale în formă de cifre. Le-a așezat pe măsuța rotundă la care băiatul se chinuia să deseneze și a ieșit fără să-i spună vreun cuvânt.

-Aveți de gând să mâncați porcăria asta ? s-a auzit vocea lui Călin.

-Să le facem praf! Striga Odin.

-Să i le punem în cap ! se entuziasma Odina.

Maria asculta mută și inertă, încât și mobila părea mai însuflețită la auzul acelor vorbe.

-Hai, ce mai aștepți ? Călin, pune-i laptele în cap.

Băiatul și-a făcut apariția, ținând cele trei castroane în brațe, neștiind cum să le azvârle în capul maică-sii. S-a mulțumit să le trântească pe jos, fiind brusc părăsit de curaj de îndată ce nu se mai afla în prezența celor doi prieteni care îi alimentau furia.

-Ești un fricos ! râdea Odin.

-Un papă lapte !

-Încetați ! Fricoși sunteți voi. De ce m-ați lăsat să merg singur ? împreună am putea să îi facem atâta rău …

Pentru prima dată Maria s-a panicat, conștientizând posibilitatea de a suferi din cauza propriului fiu. Cu mâna tremurândă și-a sunat soțul :

-Vino repede acasă, Odin și Odina îl obligă pe Călin să mă rănească.

-Femeie, ai luat-o razna de tot ? tu te auzi ce spui ?

-Te rog, vino acasă, mi-e frică.

Dar bărbatul era la fel de tulburat ca întreaga lui familie, iar gândul de a se întoarce acasă îi dădea fiori. Arevenit spre seară, după ore bune de la acel apel disperat.

-Văd că ești întreagă.

Maria pregătea un tort și tocmai așeza lumânările festive, așa că nu i-a răspuns. Părea mulțumită de ce realizase.

-Ce sărbătorim ?

-Ziua de naștere a lui Odin și Odina.

Bărbatul a început să râdă, dar curând râsul i s-a transformat în urlet și păr smuls din cap a disperare.

-Maria, tu i-ai încurajat nebunia asta, iar eu sunt vinovat că nu i-am pus capăt mai demult.

-Despre ce vorbești ?

-Despre Odin și Odina.

-Ce ai împotriva lor, mă rog ?

-Dumnezeule, ești nebună! i-a smuls tortul și l-a împrăștiat pe podea.

-Oprește-te, plângea Maria, sunt doar niște copii și le strici toată bucuria.

-Sunt niște copii imaginari ! IMAGINARI, pricepi ? Nu există niciun Odin și Odina, mintea lui Călin i-a născocit pentru că tu refuzi să îl scoți din casă.

-Și copiii normali au prieteni imaginari, nu e nimic rău în asta, se apăra Maria.

-Călin nu e un copil normal și, chiar dacă ar fi fost, nebunia asta l-ar fi dus la pierzanie. Odin și Odina vor dispărea din viața lui chiar acum.

A intrat în camera lui Călin, hotărât să-i izgonească definitiv prietenii imaginari.

-Odin, Odina, veniți cu mine, vă așteaptă cineva afară.

-Nu face asta, plângea Maria.

-Odin și Odina, ieșiți din casa mea și nu vă mai întoarceți niciodată.

-Ce-ar fi să ieși tu și să nu ne mai deranjezi ? l-a întrebat Călin.

Tatăl a deschis larg fereastra, azvârlindu-i pe cei doi într-o lume care avea să îi țină departe de familia lui.

-I-ai omorât de ziua lor, se jelea Maria.

-Le va fi mai bine acolo și nouă ne va fi mai bine.

Călin nu a plâns, nici măcar nu s-a înfuriat. A început să mănânce din bucățile de tort împrăștiate pe jos ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea liniștit și, pentru prima dată în ultimele luni, i-a vorbit mamei :

-Puteai să îl faci mai dulce.

Cuvintele Odin și Odina nu au mai fost rostite niciodată în casa lor, ca într-un cod al tăcerii agreat tacit de asasinul si complicii săi imaginari. Călin își reluase calculele matematice, chiar dacă refuza în continuare să se conecteze la cursurile online.

-Tati, pot să mor de ziua mea?

-Călin, ce vorbe sunt astea ?

-Este cadoul pe care mi-l doresc cel mai tare.

-Ce știi tu despre moarte?

-Ai spus că e un loc în care îmi va fi mai bine și vouă la fel. Odin și Odina mi-au scris că mă așteaptă.

Călin strângea în mâna o forfecuță pe care o găsise în baia maică-sii. Și-a străpuns pieptul lui micuț, sub privirea îngrozită a tatălui. Un firicel de sânge se prelingea domol, semn că drumul spre lumea mai bună începuse.

-Mi-ai omorât băiatul, striga Maria. Criminalule !

-Sună la ambulanță, nu i-am făcut nimic.

Din fericire rana fusese una destul de superficială, dar doctorii îi avertizaseră pe părinți  că se puteau aștepta oricând   la noi tentative de suicid. O anchetă penală fusese deschisă de către parchet, iar declarația Mariei trezise interesul procurorului :

-Soțul meu este un asasin, acum câteva luni i-a ucis prietenii lui Călin. Tot ce s-a întâmplat acum este numai din vina lui, vă spun. I-a omorât de ziua lor de naștere, erau gemeni, atât de frumoși și atât de cuminți….