Totul ieșise așa cum doreau ei – Ana era arestată, iar avocații incomozi scoși din jocul în care nu existau reguli, ci doar ordine care se executau întocmai. O armată de muți programați să nu aibă păreri sau zvâcniri de demnitate, învârteau cu sârg rotițele unui sistem corupt până la absurd.

Un absurd atât de dramatic, încât cei slabi își acopereau ochii cu mâini paralitice și își îndesau în urechi șomoldoace de cârpe îmbibate în iluzia că democrația veghea părintește la ocrotirea unor drepturi, accidental ajunse într-o constituție pe care nimeni nu mai dădeau doi bani.

Partea a doua a poveștii am reconstituit-o din bucăți, frânturi de amintiri și cioburi de memorie pe care Ana le-a ascuns cum s-a priceput ea mai bine, printre sertarele hâde ale vieții ei din arest.

I le-am smuls cu greu, pentru că mintea noastră se pricepe al naibii de bine să-și ascundă monștri care ne tulbură, iar Ana se transformase într-un zid greu de doborât.

M-am întrebat deseori ce-o fi fost în sufletul ei când procurorii au anunțat-o triumfalist că fusese abandonată de avocații pe care îi considerase prieteni, tocmai în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ajutor.

Avocații vin și pleacă, dar prietenii nu au nici onorarii și nici contracte de executat, iar Anei îi vărsaseră în urechi un venin mincinos pe care a fost nevoită să îl creadă. De unde să știe ea că paznicul arestului nu mă lăsase să o văd, cum să cunoască ea că procurorul ordonase ferm să nu fim lăsați în sediul arestului ?

-Avocații te-au părăsit, acum trebuie să faci doar ce îți spunem noi, dacă vrei să-ți mai vezi băiatul. Vei primi un alt avocat care te va învăța cum trebuie să te comporți.

Absurd să crezi că în acele momente rațiunea a avertizat-o că i se întindea o capcană. Simțul matern îi acoperise și ultimele fărâme de împotrivire, pentru că mesajele pe care ei i le transmiteau aveau menirea de a destabiliza și cea mai tare stâncă :

-Băiatul tău a încercat să se sinucidă, cât ai de gând să mai faci pe viteaza ? trebuie să recunoști totul, dacă vrei să mai ai la cine să te întorci.

-Dar sunt numai minciuni, suspina Ana, în timp ce cătușele îi strângeau mâinile amintindu-i trista realitate pe care o trăia. Mă obligați să recunosc ceea ce nu am făcut!

-Încă nu ești pregătită să mergi acasă, cu atitudinea asta o să înfunzi pușcăria, cucoană! Scrâșnea procurorul printre dinți.

Ana plângea, cerând îndurare, ca un condamnat care imploră mila călăului privindu-l cum își ascute securea.

-Ia uită-te pe geam să vezi cine te așteaptă. Poate așa reușim să te convingem că nu ești pe drumul cel bun.

Într-un ger cumplit, cu capul descoperit și nasul înfundat de plâns, băiatul Anei aștepta de ore bune să își îmbrățișeze mama. Îl luaseră pe sus în creierii dimineții, așezându-l, strategic, în dreptul ferestrei din camera de anchetă, ca un ultim instrument de tortură, în cazul în care inculpata s-ar fi încăpățânat să nu cedeze.

-Dacă te mai codești mult, îl trimitem acasă. Stă acolo de vreo cinci ore, parcă te lăudai că pentru el ești dispusă să faci orice.

Vorbele procurorului îi sfredeleau inima. În acele momente de teribilă cumpănă, ar fi avut nevoie de un sfat prietenesc și de o privire blândă, care să o asigure că recunoașterea unor minciuni era singurul drum spre libertate. Dar în jurul ei se roteau doar ochi acuzatori și străini, care se încruntau și o împungeau să recunoască mai degrabă.

-Aș vrea să mă consult cu avocatul pe care mi l-ați adus, a îndrăznit să le ceară. Nici nu am reținut cum vă numiți, domnule avocat.

-Nu este nevoie să îi știi numele, a întrerupt-o procurorul. E unica ta salvare și ai face bine să îl asculți.

-Dar nu am bani să îl plătesc, insista Ana. Este cumva avocat din oficiu ?

Jignit teribil de ultima întrebare, avocatul a sărit ca ars, apărându-și reputația :

-Doamnă, provin dintr-o renumită familie de juriști, cum vă puteți imagina că aș face vreodată oficii ? n-aveți grijă, sunt foarte bine plătit ca să vă apăr.

-Plătit de către cine ?

-De prietena dumneavoastră, doamna Șoimescu. I s-a făcut milă când a văzut că avocații v-au abandonat și m-a rugat să preiau cazul.

-Dar doamna Șoimescu este cea care m-a denunțat, din cauza ei mă aflu aici. Domnule procuror, femeia care m-a acuzat pe nedrept are voie să îmi plătească avocatul ?

-Deja abuzezi de bunăvoința și răbdarea noastră cu atâtea întrebări. Duceți-o înapoi în arest. Să nu primească nici vizite și nici pachet.

Procurorul a făcut un gest sugestiv polițiștilor care zdrăngăneau cătușele, după care a părăsit iritat camera de anchetă. În locul lui a intrat chiar doamna Șoimescu, denunțătoarea generoasă cu vagi accente de prefăcută umanitate .

-Ana, ai un copil de crescut, nu te juca cu procurorii. Trebuie să recunoști totul, domnul avocat o să-ți explice mai multe. O să primești o pedeapsă cu suspendare și scapi, crezi că eu mai eram liberă azi dacă nu ascultam de procurori ?

-Hai să le spunem adevărul, eu nu am luat niciodată bani, sunt nevinovată !

-Ești proastă Ana, nu nevinovată. Chiar nu pricepi că este ultimul lucru pe care trebuie să îl spui? Cui crezi că îi pasă despre nevinovăția ta? Cui ?

Doamna Șoimescu intrase în rolul procurorului, conducând ancheta și afișând o siguranță care ar fi convins orice acuzat : aici, eu fac jocurile.

Ana dădea semne că va ceda. Ochii ei priveau spre fereastra care se întunecase, căutându-și băiatul de care o împiedicau să se apropie. Avocat i-a ghicit gândurile și, atingându-i umerii părintește, i-a șoptit :

-O să fie bine dacă recunoști. De Crăciun ești acasă cu ai tăi.

Peste doi ani de la această întâmplare aveam să urmărim imaginile pe care judecătorul reușise să le obțină cu momentul recunoașterii. O Ană transfigurată de teamă, cu ochii umflați de plâns și cu glasul stins, citea de pe un carnețel declarația pe care avocatul lor i-o pregătise.

-Am pornit camera video, o avertizase procurorul, poți începe. Să nu te mai văd plângând că zbori imediat la arest, să nu mă obligi să opresc înregistrarea că nu suntem pe platourile de filmare, încearcă să pari credibilă.

-Așteptați o clipă, nu înțeleg scrisul domnului avocat, nu știu ce trebuie să spun.

-La dracu cu proasta asta! Urla procurorul. Tocmai te-am avertizat să nu mă faci să opresc înregistrarea. Începem din nou.

-Recunosc faptele așa cum au fost reținute de către parchet.

Imaginile în care Ana era obligată să accepte minciunile și acuzațiile lor mă vor bântui multă vreme, ca acei monștri de care vă povesteam că stau pitulați în straturile prăfuite ale memoriei.