Radu Frențiu are 42 de ani. S-a născut în Beiuș, Bihor, dar mai mult de jumătate din viață a trăit peste hotare, departe de casa părintească. S-a stabilit în Indonezia, acolo unde se aflăși în prezent. Cu toate astea, rămâne un patriot adevărat. El e românul care promovează portul și tradițiile românești chiar și dincolo de granițe, la 12.000 de kilometri de casă. Trăiește în Bali, dar poartă cu mândrie, de fi ecare dată când are ocazia, cojoc, ie și pieptar beiușenesc cu o vechime de peste 50 de ani. A descoperit plagiatul casei de modă Dior și a reușit în urma avalanșei „Bihor not Dior” sau „Give Credit” să atragă atenția unei lumi întregi asupra Beiușului și obiectelor vestimentare create acolo. Totodată, a reînviat curiozitatea și mândria localnicilor.

Impresionanta poveste a beiușeanului a început în anul 1998. Avea doar 21 de ani la vremea respectivă, vârstă la care majoritatea tinerilor nu știu pe ce drum să o apuce în viață. El a ales să înceapă ceea ce numește „aventura vieții lui”. Așa a ajuns în Bali. „Am plecat exact acum 21 de ani. M-au sărutat mama și tata cu lacrimi în ochi și dus am fost. Aproape opt ani nu m-au văzut deloc. Ca orice român la vremea respectivă, nu am plecat de bine. Am plecat mai mult din dorința nebună de a vedea lumea, de aventură. Restul a fost pe plan secund. Toată copilăria mi-am petrecut-o studiind animalele sălbatice, dar mai ales popoarele lumii din punct de vedere etnografic si antropologic”, ne-a povestit Radu.

Prima imigrare, America

Înainte să calce pe pământ asiatic, s-a stabilit pentru un timp în America, cu puțin peste 100 de dolari în buzunar, dar purtându-și cu mândrie originile. „Acum locuiesc în Bali, dar prima imigrare a fost în New York. Am lucrat ca antrenor sportiv într-o tabără. Făceam instrucție de tir cu copiii pe perioada verii. Era o zonă pitorească, la baza munților Apalași. Americanii sunt surprinzător de buni, corecți și primitori. Asta m-a determinat să rămân și să îmi înfăptuiesc al meu «American dream» și să devin cetățean SUA. Apoi a venit Bali, Indonezia. Deci am un fel de trei suflete: ardelenesc, american și balinez”.

 Nu cunoști valoarea unui lucru, până nu l-ai pierdut

Dacă ar fi să descrie locul în care a copilărit, așa numita Țară a Beiușului, Radu ar zice că „este o adevărată frumusețe etnografică a țării noastre, cu pete de culoare microidentitare. Acest loc și-a lăsat amprenta în inima mea la fel de mult ca școala și grija părintească a mamei și tatălui meu, ambii nativi ai zonei. Nu ai cum să cunoști valoarea unui lucru, până nu l-ai pierdut, spune o vorbă înțeleaptă. De multe ori poți face mai mult pentru locul de origine când ai plecat, decât atunci când ești acolo. Unul dintre cele mai importante roluri ale unui om este acela de ambasador viu al locului de unde vine”.

Radu Frențiu nu este, din păcate, nici primul și nici ultimul român nevoit să își lase în spate familia, prietenii, lucrurile și locurile, pentru a-și urma calea în viață. Cale de multe ori neștiută nici de el, ci doar de destin. „Singura diferență e că eu am plecat mai departe decât majoritatea celor care au făcut-o. Este un sacrificiu. Unul enorm. Dar nu un martiraj. Eu am ales asta. La fel cum ai o familie, ai și o identitate. A fost întotdeauna un atu pentru mine să mă prezint ca român din Transilvania. Portul e o parte din ceea ce sunt. Țara noastră este făcută din pete de identitate culturală a căror față este portul. Port care acum nu mai este necesar pentru a supraviețui. Este, totuși, un fel de armură spirituală și identitară de plăcere și bucurie sufletească. De mândrie, o verigă cu strămoșii tăi”.

Păstrează cu sfințenie fiecare obiect tradițional

Cu toate că în momentul în care a plecat, nu a reușit să ia cu el toate lucrurile dragi pe care și lear fi dorit, beiușeanul are în prezent o colecție întreagă de haine și obiecte tradiționale, unele vechi de 100 de ani, pe care le păstrează cu sfințenie. „I se spune «tona metrică» în casă la mine. E un mic vagon de tezaure etnografice. Sunt din diferite zone, dar bineînțeles majoritatea din Țara Beiușului, de unde provin eu”.

Cel mai valoros obiect din colecția lui rămâne, fără doar și poate, cojocul tradițional beiușenesc. Și nu e de mirare, pentru că povestea din spatele lui este una cu totul specială. „Am căutat ani de zile vesta noastră brodată tradițională. Ultimul cojocar tradițional din Țara Beiușului a fost baciul Petru Lucan. El s-a stins din viață în anul 2014. Am căutat mult un cojoc autentic binșenesc ca acum 50-100 de ani. Nicăieri n-am putut găsi un cojoc autentic tradițional din Țara Beiușului. Toți mi-au spus că e aproape imposibil. Aproape de a abandona gândul după atâta căutare, în 2016, am aflat unde locuia ultimul cojocar. Mi-am zis că, indiferent dacă el s-a stins, bat la poartă, că poate poate. Nici nu a fost nevoie. La geamul unei case netencuite, o bătrână parcă aștepta ceva. M-a văzut. A deschis fereastra, iar eu am întrebat-o dacă aici a locuit ultimul cojocar de pieptare.

Cu ochii umezi, bătrâna mi-a răspuns: «Da, pruncu mio. Aici o stat. Bărbatu-mio o fost». Iar eu, cu inima în dinți, am îndrăznit să întreb dacă nu cumva mai are vreun cojoc rămas. A spus da. Unul singur mai era. Exact ultimul pe care meșterul cojocar l-a făcut înainte de a se duce pe lumea cealaltă. «Io o trebuit să îl termin, că el o murit făcându-l. Aista-i ultimu cojoc de-a nost și nime n-o mai face altu până-i lumea. În veac. Aista ia o fo ultimu!». Ultima frază pe care am auzit-o, mi-a rămas întipărită și azi: «No, că pe tine te-o așteptat cojocu aista atâta timp!» Două luni și jumătate de muncă pe el, blana de miel și piele brodată, cusută cu atâta mătase doar la mână, cu ac și degetar. Bătrâna mi l-a dat pe geam, pentru că picioarele nu le mai putea folosi nici măcar să meargă să deschidă ușa. Când mi l-a arătat, am văzut perfecțiunea. Am rămas fără cuvinte. Pe de o parte, faptul că în sfârșit aveam și eu cojoc, era o bucurie imensă. Pe de altă parte, vorbele ei, dar în special tristețea că nimeni nu mai prețuiește straiele vechi, a fost ca un cuțit în inimă. Atunci am știut că vreau să fac ceva, dar întâmplarea ulterioară cu Dior a schimbat soarta cojocului definitiv și pe vecie”.

Chiar dacă pare de necrezut, după cuvintele expuse mai sus, pri

Între micul vagon de tezaure etnografice, există un lucru mult mai valoros pentru Radu decât ultimul cojoc tradițional realizat de Petre Lucan.

„Singurul articol de imbrăcăminte care rivalizează cu cojocul de la meșterul Lucan, este un tricou sportiv de la tatăl meu. E de când a câștigat campionatul național de volei, în anii ’60. Este singurul obiect pe care îl mai am de când am emigrat din România, în 1998. Acest tricou simplu, cu un număr suflat cu vopsea de casă, a fost menit ca un fel de talisman de familie, să nu simt că i-am pierdut în bejenia mea”.

 

Încearcă să păstreze vii sărbătorile românești

Tradițiile și ritualurile în Indonezia sunt, cu siguranță, mult mai diferite față de cele existente în țara noastră. Cu toate astea, Radu încearcă mereu să păstreze vii obiceiurile din România, în special sărbătorile tradiționale. „O zi de sărbătoare, atunci când poate fi sărbătorită, din cauza faptului că sunt plecat de acasă cel puțin o treime din timp, e sarbatorită tot mai festiv de la an la an. Mulți localnici care îmi calcă pragul, își fac poze în sarici, bituși și cojoace cu cușme în cap. Una dintre tradițiile românești care a prins cel mai mult aici este „războiul ouălor de Paști”. Așa numesc vecinii și prietenii ciocnitul ouălor. Clar nu au mai vazut așa ceva”. În casa lui, se mănâncă inclusiv sarmale și se fac cârnați ca la mama acasă. „Toata lumea care a gustat vreodată sarmale, s-a îndrăgostit de gustul lor. Asiaticii au mai văzut mămaligă, dar sarmale nu. Eu fac personal cârnați, afumați și condimentați ca acasă. La mine se mai gătește ciorbă de perișoare, tocănițe sau gulaș. Bineînțeles, într-o proporție redusă. Bucătăria tropical indoneziană este și ea extrem de diversificată si gustoasă”.

Ritualurile și tradițiile ciudate ale indonezilor

În numeroasele sale explorări prin arhipeleagul indonezian, Radu a fost martor la cele mai ciudate ritualuri. Pe unele credea, până atunci, că le poate vedea doar în filme. „Am fost prezent la ceremonii de exorcizări în pădurea Sumbawa, la bătăliile cu cactuși sau „tăierea caninilor” în Bali sau la dansuri de război ale papuașilor. Cea mai spectaculoasă ceremonie rămâne, totuși, o cremație hindusă balineză în aer liber pentru membrii familiei regale sau cei de mare castă. Acolo se strâng peste 10.000 de oameni îmbrăcați în costume tradiționale. O altă sărbătoare cu ceremonii impresionante este tot în Bali, și anume Nyepi. E un fel de Haloween hindus, dar cu importanță spirituală reală. Seara se stinge curentul electric total și nu este permisă niciun fel de lumină. Lumea trebuie să stea tăcută, pentru că este ziua când spiritele rele zboară pe cer uitându-se după un cuib, iar insula se vrea a fi vazută ca părăsită și stingheră”.

 

Cândva - 50 de lei, acum - 500 de euro

Radu Frențiu nu este doar beiușeanul patriot care a plecat din țară în urmă cu mai bine de 20 de ani. El este și românul care a descoperit copia celebrei case de modă Dior a cojocului beiușenesc, cea mai reprezentativă piesă vestimentară din localitatea lui natală.

„Pura întâmplare face să mă fi aflat în unul dintre cele mai mari cazinouri și hoteluri din lume. Eram la o conferință hotelieră, Marina Bay Sands, în Singapore. Printr-o și mai mare coincidență, pentru că nu prea mă prinzi pe mine deloc în astfel de magazine de obicei, eram la Dior. Cu coada ochiului am văzut ceva anormal pe panoul publicitar, un video cu un cojoc de Beiuș. Mi-am spus că este o coincidență și am așteptat să mai văd o dată modelul în cele câteva secunde de catwalk. Mi se părea absolut clar, dar totodată imposibil. Ma cam lovise un râs măgăresc la acel moment, iar persoana cu care eram a spus că-s nebun. Cum să copieze Dior ceva țoale vechi din „sătucul” din care provin eu? I s-a inchis clar gura după ce am cerut catalogul și i-am pus modelele în față. Am catalogul până în ziua de astazi”.

A înviat „meșteșugul”

Ceea ce a urmat după, poate fi cu ușurință numită o avalanșă. În urma protestelor pe care le-a început pe rețelele de socializare, a reușit să atragă atenția unei lumi întregi asupra Beiușului și obiectelor vestimentare tradiționale create acolo. „Eu am fost doar un semnal de alarmă datorită educației și pasiunii mele. Dar meritul nu este doar al meu și poate prea puțin zic eu al meu. Totuși, copia cojocului de Beiuș era practic un plagiat absolut unu la unu, în cel mai mic detaliu. Mărime, model, croi, material, cromatică, absolut tot. Și bineînțeles pentru suma exorbitantă de 35. 000 de euro. Pe când, acolo de unde au furat ei modelul, meșteșugarul a murit lucrând câte o lună pe un cojoc pe care lumea nu îl lua nici pe 200 de euro. Mă doare, pentru că acasă la noi mesteșugul a pierit neprețuit până nu am muncit eu după scandalul cu Dior și l-am reînviat din morți”.

Totodată, a amplificat curiozitatea și mândria localnicilor prin ceea ce a făcut, dar nu singur, ci împreună cu un grup de femei din zonă, Gladiola Dogaru, Ana Popa, Ana Florea, Mirela Boța, Anca Banda, Carmen Hotean sau Diana Dărăban. Pe ele le numește sufletul continuității, „care au luat acest meșteșug în mâinile lor și sunt sigur că nu va mai fi pierdut pentru cel puțin un secol de aici încolo. Știu oameni care au dat foc zestrei de port din familie pentru că nu doreau să mai fie considerați ca înapoiați sau țărani și nu doreau să mai fie identificați și ștampilați ca fiind rurali. Până în anul 2017, absolut nimănui nu îi păsa de cojocul binșenesc. Mai mult ca sigur, peste 90% din populația din Beiuș nu putea să identifice un cojoc al zonei. Nimeni nu prea dădea vreun ban pe el. Eh, să vedeți acum. Nu pot face meșterii nici pe departe pe câte comenzi au. Nu doar din zonă, ci din toate colțurile lumii. Un cojoc vechi se dădea pe 50 de lei, poate chiar pe gratis acum cinci ani. Acum toți sunt «specialiști» sau mai degrabă speculanți. Rareori, când mai găsești câte unul vechi, nu îl poți lua sub 600 de euro, pe puțin. Cele noi, încep tot de la 400-500 euro, din câte am văzut”.

 

Pasionat de fotografi e și excursii prin junglă

Radu Frențiu, în afară de faptul că este colecționar de obiecte vechi, este pasionat și de fotografie. Călătorește deseori prin junglă, acolo unde imortalizează imagini absolut impresionante. „Fac fotografii sau expediții cu tentă antropologică sau etnografică. Această pasiune te poartă în cele mai extraordinare locuri din lume, alături de oameni extraordinari. Pentru mine a însemnat tundra și ghețarii din Alaska, a însemnat fantastica viață de safari în savana Africană, a însemnat zile și nopți în junglele Indoneziei sau timp petrecut cu ultimele triburi de pe această planetă, cum ar fi cei din Papua”.