Un director de strategie de comunicare al unui trust de presă a plecat la sfârşitul lui septembrie să trăiască pentru cel puţin un an într-un bungalou, la 2 minute de plajă.
Brăduţ Florescu, publicitar experimentat şi călător profesionist, a ales să se retragă, împreună cu cei 10.000 de euro puşi deoparte şi trei cunoscuţi, pe insula Koh Pha Ngan din sud-estul Thailandei. Cam aşa începe povestea care continuă zilnic pe blogul lui, http://bradut-florescu.blogspot.com, cu subtitlul - Vom trăi şi vom fi liberi:
"Am pus ceva banutzi deoparte. Nu mulţi. Nu vreau să cumpăr case sau terenuri pe-aici, nu vreau să deschid afaceri sau să petrec până dimineaţa cu sexy-asiatica. Vreau să învăţ să trăiesc cu cât am nevoie. Dacă învătz, pot să stau aici un an, doi, trei. Dacă nu, ştiu câţiva oameni care or să mă aştepte la aeroport.
N-am fugit de nimeni şi spre nimic. Mi-am luat dreptul de a exista, pur şi simplu, de a trăi ca un simplu om, necondiţionat de naţionalitate, statut social, istorie şi istoric, trecut şi aşteptări. Dreptul de a mă plimba dacă vreau şi de a sta dacă vreau, dreptul de a nu face baie în mare şi de a nu sta la plajă doar pentru că sunt aici. Dreptul de a nu încerca bucătăria thailandeză sau curvele thailandeze. Dreptul de a nu fi nicăieri, nicicând."
Îl cunosc pe tip, nu l-am mai văzut de câţiva ani, citeam ce scria pe blog şi la www.amazingrace.ro şi mi-a plăcut foarte tare gestul lui, cu atât mai mult cu cât îi seamănă foarte tare. Am citit mai multe reacţii pe net şi mai toate sunt încărcate de un tip de melancolie centrată pe neputinţa de a duce la capăt o hotărâre asemănătoare. Am pleca şi noi, dar nu putem chiar acum, pentru că avem treabă, pentru că nu avem curaj, pentru că avem rate, slujbă, prietenă, câine, pentru că ne iubim ţara şi Transfăgărăşanul.
Anul sabatic sau downshiftingul foarte în vogă prin lume nu au o mare popularitate pe la noi şi e natural să crezi că e bine să trăieşti în tot felul de false ataşamente emoţionale şi certitudini. Veşnicia nu s-a născut la sat, ci în plictiseală şi lipsă de libertate. Pentru că mulţi copii sunt învăţaţi să spună nu înainte să poată spune da, atmosfera asta de sat din care e greşit să pleci nu prea ajută la fericire şi graţie. Iată încă un film de pe plajă: Cei mai apropiaţi vecini ai mei sunt doi ruşi, soţ şi soţie. Produc mici pastile de travel pentru o televiziune din Moscova. Sunt liniştiţi şi modeşti. Când au venit, copilul lor avea un an. Acum are doi. Toată ziua aleargă pe plajă. Şi azi s-a jucat cu furtunul din grădină şi mi-a udat adidaşii lăsaţi la soare. O să le cer tezaurul. Greu aş fi putut găsi o poveste care să contrasteze atât de bine prin frumuseţe cu atmosfera asta firească din jur, de spital de nebuni violenţi şi bovarici administrat de nebuni foarte serioşi şi şmecheri. La fel ca în parabola cu marele înţelept care s-a retras în pustiu ca să afle adevărul şi a spus că viaţa e ca o apă, putem oricând să întrebăm dacă nu cumva e ca o piatră, pentru ca înţeleptul să adauge: sau poate că nu. Un lucru e sigur, oricine poate trăi într-o poveste zen (sau poate că nu): Am stins lumina şi m-am băgat în patul feciorelnic. Chiar când începusem să alunec încet pe toboganul către vis, aud paşi sub fereastră. Paşi mici, uşori, care foşneau frunzele uscate de palmier. Tre să fie catzeluşul ăla negru. Iar n-are somn. M-am întors pe partea cealaltă. După câteva secunde, paşii s-au înmulţit. Se învârteau în jurul casei. Nu auzeam foarte clar, că zgomotul ventilatorului acoperea exact frecvenţa aia care m-ar fi ajutat să decriptez natura sunetului. Şi mi-era lene să mă ridic. Oare ne-au invadat cătzeluşii negri? Când fosgăiala a devenit mult prea sonoră ca să mai poată fi luată la mişto m-am dat jos din pat, am aprins lumina, am oprit ventilatorul şi m-am ciulit. A, e ploaia. PS - Am reluat acest text din 2009 pentru că se apropie sfârşitul anului şi lumea se înghesuie la concluzii. Brăduţ a plecat de curând într-o călătorie în jurului lumii, viaţa e interesant, cum spun fraţii unguri.
Recomandările noastre
