Primul gând a fost să mă reped spre el, „să-l scutur de zăpadă”. Privirea pierdută a fătălăului cu barbă m-a descumpănit însă. Apoi am realizat că, dincolo de teribilismul lui deșucheat - ce-mi putea fi fatal - vina era în altă parte.
Nu el croise aceste pârtii fără să țină seamă de potecile turistice, nu el rănise pădurea, nivelându-i brazii fără a mai lăsa un capăt de potecă pentru iubitorii muntelui.
Stimați reprezentanți ai acestei întreprinderi incomplete, idioate, găsiți o modalitate prin care trekkerii/plimbăreții ce urcă iarna în Postăvaru să nu (mai) fie obligați să slalomeze pârtiile și inconștiența unora cocoțați pe plăci sau schiuri! Scutiți, de asemenea, oamenii pasionați de „cristiane” și „pluguri” de întâlnirile neprevăzute cu mergătorii pe jos! Și unii, și alții sunt șocați de aceste nedorite contacte.
Pe vârf
Revenind. Scăpat ca printre urechile acului de surfistul zburător - dacă nu apucam să mă aplec spre dreapta, individul mi s-ar fi oprit pur și simplu în piept - am atins panorama Postăvarului după patru ore și douăzeci de minute de la descălecarea în Valea Cetății.
La întoarcere, ne-am oprit pentru hidratare și masă la cabana Postăvaru, cea mai veche din munții noștri (datează din 1883). Dar aceasta este o altă poveste. Deocamdată îi punem punct acesteia, nu înainte de a avertiza pasionații de drumeții montane că marginile, cartierele dinspre pădure ale Brașovului, cum este și Valea Cetății, chiar sunt bătute cu regularitate de urși.
Un derutant foc de artificii
În seara în care am coborât de pe Postăvaru, alarma telefonului a zbârnâit zgomotos, avertizând-mă că pe Strada Jepilor, la doi pași de noi, doi urși, frați de tomberon, dăduseră iama în gunoaiele oamenilor. Jandarmii i-au împrăștiat în câteva minute pe stăpânii de altădată ai acestor locuri cu artificii și nu m-am lămurit dacă steluțele strălucitoare pulverizate zgomotos pe cer salută incompetența noastră sau agonia vremurilor în care urșii erau urși și oamenii, oameni.
Recomandările noastre
