La 62 de ani, românul de origine germană Doru Olariu a învăţat că democraţia şi capitalismul nu se potrivesc oricărei naţii. Când era student, într-un oraş din Banat, şi-a propus într-o dimineaţă să ajungă să schieze în Alpi. Nu-i văzuse decât prin atlase. A reuşit, după ’85, când a plecat în Germania "cu scrisoare la Ceauşescu".

Prăbuşirea regimului şi executarea dictatorului le-a urmărit la televizor şi la telefon, unde prietenii scoteau receptorul pe geam, s-audă vocea Revoluţiei. Pe viu însă a simţit cum a căzut comunismul în Germania.

Pe 9 noiembrie ’89, noaptea în care Zidul Berlinului se prăbuşea, el se întorcea dintr-o delegaţie. La punctul Charlie de control al paşapoartelor, puhoi de estici: "Dom’le, ştiţi cum e să vezi asta? Şi-acu’ mi se zbârceşte pielea pe mine!".

Mama lui a plecat în ’78

Doru spune însă că a fost şansa vieţii lui să poată pleca. "Mama fiind de origine germană, i-au dat paşaport şi a mai putut ieşi din ţară. Avea o prietenă în Germania, pe care o vizita mai des. În ’78, când m-am însurat eu, s-a dus din nou la ea". Aşa sună începutul plecărilor din familia Olariu. La plecare, o ruga pe femeie să nu se mai întoarcă: "Era greu atunci. Îmi spunea: «Dorule, tata e bolnav. Trebuie să vin înapoi». Anul următor, în ’79, am ieşit şi eu prima oară din ţară, de ziua mea. Eram pe litoral şi am făcut o excursie de o zi la bulgari, la Varna. Nu m-am dus pentru plimbare. Am mers la prima poştă şi i-am trimis mamei o scrisoare, ştiind că dacă o trimit din ţară e periculos. Şi i-am spus: «Mamă, dacă te întorci», eu trec Dunărea. Şi n-a mai venit".

Şi-au făcut dosare

Doru Olariu mai spune că toată familia a început să-şi facă dosarele de plecare. În ’82, tatăl lui a reuşit să plece, iar un an mai târziu pleca în Germania şi bunica lui. El şi soţia lui nu primeau niciun răspuns însă.

"Pe vremea aia, exista înţelegerea aia cu statul german, care voia să-şi recupereze o parte din etnici. Pentru 10.000 de mărci, Ceauşescu te vindea şi puteai să pleci. Dar nu lăsau pe oricine. Eu şi nevastă-mea am mers la trei comisii şi am fost refuzaţi".

Simţea că nu mai are nicio şansă. Vara aceea s-a dus repede, timp în care s-au mai gândit cum să facă. Aşa le-a trecut prin cap să le scrie Ceauşeştilor o scrisoare. N-au vrut s-o trimită la Bucureşti prin poştă, dar atunci nici nu ştiau ce-aveau să facă cu ea: "Într-un ziar citisem că, pe 14 septembrie 1984, vine Ceauşescu la Ti mişoara, la deschiderea anului şcolar. Am datat scrisoarea cu 13 septembrie. O făcusem în dublu exemplar, să ia şi nevastă-mea una. I-am scris de părinţii mei, eram uşor patetic, dar asta era viaţa".

Pe 14, dimineaţa, erau în gara Timişoara. Au coborât din tren, au lăsat geanta la "bagaje de mână" şi, pentru că mai aveau ceva timp, s-au dus să vadă un prieten vechi. "Încă stăteam în dubii, dacă să dau scrisoarea sau nu. Şi m-am dus la prietenul ăsta al meu, pe care nu-l văzusem de ani buni. Şi hop!, ce-mi spune ăsta? Că e cu Securitatea. Am mai stat de vorbă şi i-am spus că vreau să plec. Şi mi-a spus: «Dorule, dacă ajungi să-i dai scrisoarea, ai plecat ». Vă daţi seama ce ţăcăneală am avut să-i spun unui securist că vreau să plec din ţară."

AMINTIRI DE ACUM 22 DE ANI

Nemţii şi-au luat graniţa acasă

Pe bulevardul mare din Timşoara, Doru Olariu şi soţia lui s-au aşezat în mulţime. Trebuia să apară din moment în moment coloana oficială. În faţă mergeau ziariştii, o pauză de zece metri, apoi maşina cuplului Ceauşescu. Doru a trecut pe partea cealaltă a drumului, pe un scuar, iar soţia lui a rămas pe trotuar. Coloana se apropia, toată lumea striga lozinci, aplauda, era atmosferă: "Vă jur că în momentele alea nu auzeam nimic. Şi-o văd pe nevastă mea că sare din mulţime, ajunge în dreptul maşinii şi-i dă scrisoarea Elenei Ceauşescu. A venit apoi lângă mine, în scuar. Eram aşa, şi confuz, şi fericit, că-mi luasem ceva de pe inimă".

Pe 8 octombrie, în acelaşi an, au primit un plic: erau formularele de plecare. Au mai stat câteva luni, apoi şi-au făcut bagajele.

Primul loc de muncă

Cu trenul au ajuns la Nurenberg, unde au stat cam trei săptămâni. A fost o perioadă de acomodare şi au locuit în nişte cămine studenţeşti. Apoi s-au dus în Köln, oraşul în care erau stabiliţi părinţii lui Doru.

După ce şi-au închiriat o casă, Doru s-a dus la o agenţie pentru forţele de muncă. Acolo i-au spus că trebuie să facă un program de reşcolarizare pentru un post de laborant, chiar dacă în România terminase o facultate. Nimerise într-o grupă de sculeri – matriţeri, iar în prima zi de şcoală li s-a predat adunarea şi scăderea. Olariu era dezamăgit: "Am stat câteva luni, dar mă plictiseam. Şi la şcoală acolo am văzut o listă cu locuri de muncă, printre care şi un post de inginer la fabrica de mase plastice a Fordului, de la Berlin". S-au mutat la Berlin.

Doru şi Zidul

Pe 9 noiembrie ’89, Doru Olariu se întorcea dintr-o delegaţie. Era miezul nopţii când, de pe Autostrada 2, a intrat în punctul Charlie de control al paşapoartelor. Auzise ceva, că în Est s-a anunţat că pică graniţa, dar era sigur că n-au spus vreo dată sigură. Nu ştia însă de ce e atât de multă lume: "Am ajuns la punctele de control şi nu ni se dădea voie să intrăm. Apoi am văzut un trabantist redegist care stătea la coada aia mare şi dădea din cap, că nu-i venea să creadă. Minute în şir şi-a bâţâit capul, credeam că nu-şi mai revine. Era clar: se deschiseseră graniţele".

Cum s-a sărbătorit libertatea

Şampania a curs o săptămână pe Zid, pe străzi era frenezie. Berlinezii din est se îmbrăţişau cu cei din vest, ciocneau pahare şi, deşi nu se văzuseră niciodată, deveniseră în câteva ore cei mai buni prie teni: "Am ajuns acasă, nevastă-mea se uita la televizor. Ne-am aşezat unul lângă altul şi lăcrimam amândoi".

În zilele următoare, mergeau la Poarta Brandenburg ca în pelerinaj. Fiecare neamţ venea cu o daltă, să-şi ia ca suvenir o bucată din zid. La fel a făcut şi Olariu. Pietrele le păstrează şi acum, la biroul din Berlin, învelite în staniol.

Un an de zile a fost o bucurie continuă. În iulie 1990, s-a sărbătorit însă cu ceva frumos: un concert Pink Floyd, aproape de Poarta Brandenburg.
<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/GjCVJUfblZk" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/MM2qq5J5A1s" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

"La graniţă era puhoi de lume. Oamenii se pupau, se îmbrăţişau, ciocneau pahare. Mi se zbârceşte şi acum pielea pe mine!"
DORU OLARIU, român stabilit în Germania