Explozia unei noi bombe în dosarul vameşilor, uitaţi de câteva luni, concentrează atenţia asupra zonei portului Constanţa, principala poartă de intrare în România – inclusiv atunci când vorbim de corupţie.
Într-o scurtă recapitulare, peste 200 de vameşi ai patriei vesele numită România au fost umflaţi cu duba de mascaţi într-un show ce amestecă penalul cu senzaţionalul. Apoi, judecătorii aceleiaşi patrii vesele au decis eliberarea împricinaţilor, iar mass-media a fost, cu puţine excepţii, mai mută decât o lebădă.
Până acum, în rezumat, am aflat în esenţă următoarele: şpăgile erau colectate la nivelul superior al ANAF-ului (nu ştim încă, dovedit, dacă putreziciunea mergea sau nu până la cel mai înalt nivel), în contravaloarea şpăgii erau asigurate atât liniştea la vamă, când marfa trecea în ţară, cât şi liniştea în interiorul ţării, când venea vorba de comercializarea ei. Am mai aflat că politicienii au găsit diverse formule pentru a numi personal oamenii din zonele lor de influenţă.
Traseul banilor era următorul: de la ofiţerii vamali, care luau banii în plic sau în actele de călătorie, şi îi depuneau în cutia unde se strângeau la nivel de tură, către şeful de vamă blagoslovit uneori cu o numire temporară şi şantajat să îşi “achite" postul şi, suplimentar, dijma zilnică sau săptămânală. Banii mergeau apoi către şefii de vamă, şefii de la control şi către conducerea centrală a ANAF. S-a ajuns doar la nivelul unui consilier amărât care primea şpagă o bagatelă de 1,8 milioane de euro, mai departe presa a demonstrat doar că, în cazul în care Sorin Blejnar îşi pune toate veniturile moderate din ultimii ani în contrast cu achiziţiile importante făcute din acei bani, rezultă că i-ar mai fi rămas bani, în cel mai bun caz, doar pentru a mânca pateuri, zacuscă şi murături.
De aceea cazul recent Mironescu, care leagă un secretar general din MAI de corupţia din vămi, este unul esenţial, mai ales în condiţiile în care se pomeneşte în cauză un misterios demnitar descris poetic: “omul de la capătul tunelului". Românii, aşadar, trebuie să fie conştienţi că nu există o luminiţă de la capătul tunelului, ea nu e nici măcar farul unei locomotive ce se îndreaptă spre noi. La capătul tunelului din care visăm cu toţii să ieşim stă, de fapt, doar un corupt neaoş cu un lămpaş aţintit în ochii oamenilor care trec.
Totuşi, ce fac alte state europene? În Bulgaria, de pildă, există o colectare cu 1% din totalul economiei mai mult datorită impunerii unor echipe mobile, finanţate de banca mondială, în care se regăsesc inclusiv specialişti britanici care fac supracontrol. Atunci când se face vreo arestare nu cred să existe cazul incredibil de la Moraviţa, în care un avocat al unui vameş spune senin că fusese angajat cu o săptămână înaintea descinderilor cu mascaţi. În plus, securitatea informaţiilor este garantată cu un procuror de caz, în România sifonării din Parchet dau fuga-fuguţa la presă pentru declaraţii “pe surse" când ar trebui în primul rând să se preocupe de procedura şi de a se asigura că nu scapă împricinaţii, în urma unor vicii formale de procedură.
În plus, folosirea ofiţerilor sub acoperire îşi demonstrează utilitatea, însă, spre deosebire de instruirea riguroasă din vest cu privire la misiunile anti-coruptie, la noi cei care au dus efectiv lupta în linia întâi nu au fost recompensaţi în vreun fel, nici măcar amintiţi. Ei ar trebui relocaţi, sprijiniţi, bonificaţi, medaliaţi, la o adică ajutaţi să îşi refacă identitatea şi viaţa într-un alt oraş al României pe banii statului. Abia după aceea politicieni gargaragii ar putea să discute despre meritele lor în combaterea corupţiei în vămi.
Măsuri de bun simţ există, însă, vămuirea e un obicei familiar la români. Ţăranul era “vămuit" de cereale în vremurile de odinioară. Inclusiv mortului, înainte de a-l trimite la groapă, i se pun în braţe nişte bani pentru a-şi plăti vămile cerului. Şpaga în vămi continuă.
Recomandările noastre
