Tatăl lui Petre Roman fusese sancţionat în 1954 cu „vot de blam cu avertisment” şi trecut pe linie moartă în partidul comunist a cărui politică economică o criticase în discuţii private.

Consilierul premierului Viorica Dăncilă, Darius Vâlcov, anunţa la jumătatea lunii iulie că guvernul va relua, până la sfârşitul acestui an, lucrările la canalul Bucureşti-Dunăre, abandonate după 1989. Guvernanţii PSD ar trebui să aibă grijă ce-şi doresc, mai ales că Ion Iliescu, fost şef la Direcţia Apelor, este un oponent vehement al proiectului, iar Valter Roman, predecesor al lui Iliescu la Ape, a păţit-o rău pe vremea lui Dej din cauza canalului Dunărea-Marea Neagră.

Comitetul Executiv al CC al PCR aproba pe 28 decembrie 1966 ridicarea sancţiunii „vot de blam cu avertisment” pe care Valter Roman o primise în 1954, după ce tatăl primului premier postcomunist, Petre Roman, îi ceruse aceasta direct lui Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului comunist.

Pe 7 mai 1 954, prin Hotărârea nr.252, Biroul Politic al CC al PMR, aproba sancţionarea lui Valter Roman cu „vot de blam cu avertisment, iar o zi mai târ ziu Direcţia Treburilor CC al PMR îl informa de aceasta pe Constantin Pîrvulescu, preşedintele Comisiei Controlului de Partid.

O lichidare cu cântec

În Nota de Cercetare privitoare la Valter Roman, director al Editurii Politice, se arăta că în timpul „cercetării manifestărilor antipartinice ale lui Kotovoschi Grigore, Bolea Miron şi Tismăneanu Leonte, din declaraţiile acestora au reieşit şi unele manifestări nepartinice pe care tov. Walter Roman (în documentul din arhive este cu W – n.red.) le-a avut în discuţiile purtate cu aceştia privind unele aspecte ale politicii economice ale partidului. Astfel, Bolea Miron în declaraţia sa din 28 august 1958 a arătat că Kotovoschi Grigore i-a relatat cum că cunoaşte de la Walter Roman că, pentru elaborarea unui plan de lichidare a lucrărilor canalului Dunărea-Marea Neagră, ar fi fost formate două comisii, una condusă de tovarăşii din conducerea de partid şi de stat şi o comisie de Walter Roman. Despre comisia condusă de Walter Roman i-a arătat că aceasta ar fi făcut un proiect de plan mai economic cu câteva zeci de milioane de lei, dar că tovarăşii din conducere i-ar fi reproşat lui Walter Roman spunându-i „că ce crede că el este mai deştept”, şi apoi s-ar fi obţinut aprobarea planului mai costisitor”.

Kotovoschi a recunoscut, în declaraţia dată la 24.IX.1958, că est e ad vărat, numai că nu le-ar fi aflat de la Roman, ci de la Boico Mihai, care le-a povestit acasă la Leonte Tismăneanu, ocazie cu care „a făcut şi alte afirmaţii calomnioase la adresa unor tovarăşi din conducerea partidului şi statului”. Luat la întrebări, Boico „a fost nesincer”, dar a recunoscut că a făcut unele afirmaţii calomnioase la adresa preşedintelui Consiliului de Miniştri (Gheorghe Gheorghiu Dej a deţinut această funcţie din 1952 până în 1955 – n.red.), însă a negat că ar fi vorbit de planul de lichidare al canalului.

La rândul său, chemat la cercetări, Tismăneanu a spus că într-o discuţie avută cu Roman la Editura Politică, comentând „o informaţie calomnioasă din presa capitalistă despre întreruperea lucrărilor canalului Dunărea-Marea neagră”, Roman „a e xprimat cu părere de rău faptul că în procesul construcţiei socialiste se întâmplă asemenea lucruri şi a făcut remarca că însăşi demontarea instalaţiilor a necesitat sume mari de bani”. Tismăneanu a mai relatat că Roman i-a spus despre cele două comisii, una care ar fi propus 100 milioane lei, iar cealaltă 70-80 milioane.

Pălăvrăgealăşi mahalagism la adresa conducerii partidului

Chemat la Comisia Controlului de Partid, Roman, „încercând să se eschiveze”, a spus că nu-şi aduce asemenea discuţii, dar dacă c eilalţi susţin că au v orbit „îns eamnă că a vorbit cu unul sau altul din ei şi că îşi dă s eama că a făcut o gr eşeală discutând cu ei o as emenea problemă”.

Despre fondul problemei, el a arătat că a cunoscut următoarele: „În anii 1953-1954, când lucra la Direcţia Economiei Apelor a primit pentru avizare un proiect HCM, plan propus de Ministerul Construcţiilor în vederea lichidării lichidării canalului Dunărea-Marea Neagră. Specialiştii de la Direc ţia Apelor au propus soluţii mai economice decât cele prevăzute în proiectul propus de Ministerul de Construcţii. El a arătat că a participat apoi la o şedinţă a Consiliului de Miniştri unde s-au analizat cele două propuneri şi întrucât au existat deosebiri mari de sume între un proiect şi altul, s-a dat sarcina să mai fie studiate acestea şi să facă propuneri noi. Susţine că el plecând apoi de la Direcţia Apelor nu a mai cunoscut cum a fost soluţionate definitiv aceste două proiecte.

În cursul cercetării a mai reieşit că între Kotovschi Grigore şi Walter Roman au avut loc şi alte discuţii cu caracter de pălăvrăgeală şi mahalagism la adresa conducerii partidului. Walter Roman şi aceste discuţii le-a negat afirmând că cele spuse de Kotovschi Grigore ar fi o insinuare, deşi aceasta a venit cu date concrete asupra discuţiilor purtate, spre exemplu discuţia ce a avut loc după c e Walter Roman s-a reîntors din concediu din Cehoslovacia, când făcea comparaţie că la noi e risipă şi că conducătorii cehoslovaci nu au vile separate”.

Mai departe Comisia Controlului de Partid menţiona că Roman, în declaraţia dată pe 24.XI.1958, „când i s-a cerut relaţii despre Kotovschi , Tismăneanu, Boico Mihai, cum îi apreciază şi ce părere are despre aceştia, el i-a caracterizat ca fiind tovarăşi buni, devotaţi partidului şi că n-a observat la ei manifestări care să nu se încadreze în disciplina şi normele de conduită a unui membru de partid”.

Frământat de îndepărtarea din armată

Cât despre persoana sa, Walter Roman a arătat că în perioada 1950-1953 „a fost foarte frământat că nu a înţeles de ce nu a mai fost lăsat să lucreze la armată şi că a fost de asemeni nemulţumit că a plecat de la Ministerul Telecomunicaţiilor. El a arătat că aceste nemulţumiri şi-au găsit expresia în unele ieşiri nepartinice, pentru care a fost ajutat de conducerea partidului şi pentru care a fost sancţionat cu vot de blam cu avertisment. El susţine că după aceasta nu s-ar mai fi abătut de la normele disciplinei de partid cu toate că, aşa cum s-a arătat a reieşit, că el a mai dus discuţii nepartinice şi după această dată cu Tismăneanu Leonte şi Kotovschi Grigore. De menţionat este şi faptul – aşa după cum se cunoaşte din unele sondaje făcute – că la Editura Politică au existat anumite manifestări străine, de apărarea poziţiei duşmănoase a lui Al. Jar, iar la redacţia maghiară din Editură au fost susţinute teze şi teorii ale elementelor contrarevoluţionare din Ungaria. Astfel de manifestări au dăinuit la Editură încă din 1953 şi s-au accentuat în 1956. Autorii lor fiind Sergiu Stanciu şi Vaida Bela ambii foşti redactori la Editură. Nu au fost luate măsuri împotriva acelor elemente antipartinice numai după prelucrarea documentelor Plenarei CC al PMR din 9-13 iunie 1958. Problele însă nici de această dată nu au fost elucidate în întregime şi Comisia Controlului de Partid încă nu a făcut o cercetare completă asupra acestor manifestări făcând doar un sondaj şi încă nu este stabilit ce răspundere poartă şi Walter Roman în aceste probleme precum şi care este rolul în aceste manifestări a lui Tismăneanu Leonte, fost adjunct al lui Walter Roman la Editura Politică. Analizând cele de mai sus, Comisia Controlului de Partid Hotărăşte: Ca materialul de faţă să fie prelucrat în organizaţia de bază unde tov. Walter Roman să fie ajutat să ia poziţia ce se cere unui membru de partid, faţă de asemenea manifestări străine de partid”. Nota de Cercetare este datată 5 iunie 1959, fiint întocmită de instructor Ciubancan V.

O viaţă dedicată comunismului

În 1951, la solicitarea Comisiei de Verificare a Armatei, Comisia Cotrolului de Partid i-a întocmit inginerului electrotehnic Valter Roman, pe atunci vicepreşedinte al Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, dosarul de cadre, necesar pentru stabilirea stagiului de partid.

După absolvirea liceului, în anul 1930, a plecat în Cehoslovacia, la Brno , pentru studii. Acolo a luat legătura cu grupul studenţilor revoluţionari maghiari, iar în 1931 a fost transferat grupului studenţilor revoluţionari români, activând pe linia agit-proprului (agitaţie şi propagandă). În mai acelaşi an a fost primit în Partidul Comunist Cehoslovac. În mai 1933, a fost arestat împreună cu alţi studenţi de poliţia cehă, fiind expulzat în Austria, de unde, după o lună, s-a înapoiat la Oradea, unde avea familia.

Arestat la Oradea

În vara lui 1 933 a fost arestat la Oradea, fiind interogat asupra activităţii sale din Cehoslovacia. L-a cercetări n-a recunoscut nimic şi a fost pus în libertate. În septembrie a mers la Bucureşti pentru continuarea studiilor, unde, prin studenţii expulzaţi din Cehoslovacia, a luat legătură cu PCR, fiind încadrat în octombrie într-o celulă de studenţi care se ocupa cu agit-proprul.

În mai 1934, a fost aresta pe stradă împreună cu Etla Malamud şi Paula Besler. La cercetări nu a recunoscut nimic . După anchetă a fost trimis la Consiliul de Război al Corpului II Armată, de unde a fost pus în libertate până la judecarea procesului. În toamna lui 1935, de teama unei condamnări, a plecat la Paris cu aprobarea partidului. Pe malul Senei a activat în conducerea grupului emigranţilor comunişti români şi a colaborat la ziarul grupului şi la agenţia de presă internaţională „Runa”.

În septembrie 1936 a fost trimis ca delegat din partea emigraţiei române din Franţa la Congresul Mondial pentru Pace de la Bruxelles, unde a comis o gravă greşeală conspirativă, publicând în „Runa” numele delegatului Partidului Comunist Român. Drept pedeapsă a fost scos din orice muncă de partid.

Comandat al Diviziei de Artilerie „Ana Pauker”

După o lună a plecat cu primul grup de voluntari români în Spania, unde s-a înrolat în Brigăzile Internaţionale. Comisia Cotrolului de Partid menţionează că şi acolo, ca şi la Paris, avea „unele tendinţe de a-şi atribui funcţiuni pe care nu le avea în realitate, pe front însă, în calitate de comandat al Diviziei de Artilerie „Ana Pauker” şi apoi al Divizionului de Artilerie 35, a dat dovadă de curaj şi capacitate militară. La începutul anului 1939 s-a retras cu brigăzile internaţionale în Franţa, ajungând cu ajutorul partidului la Paris”.

În mai 1 939 a fost trimis, cu un grup de tovarăşi, în URSS, unde a lucrat ca inginer la fabrica de avioane „Kalinin” din Kaliningrad, iar la izbucnirea războiului s-a înrolat voluntar în Armata Sovietică, fiind repartizat la o unitate specială.

Din mai 1942 a lucrat la Moscova, mai întâi la Komintern, apoi la Institutul de Cercetări Ştiinţifice.

Politruc în Armata populară

 În 1945 a venit în ţară cu Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”. A fost încadrat în PCR de către Secţia de Cadre a Comitetului Central cu stagiul din 1931, când a devenit membru al Partidului Comunist Cehoslovac.

A lucrat mai întâi la Inspectoratul General al Armatei pentru ECP ca şef al Direcţiei propagandei, iar în 1948 a fost locţiitor politic la Marele Stat Major. În aprilie 1950 a fost trecut vicepreşedinte al Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii. În concluzia verificărilor, Comisia de Control concluziona: „În activitatea sa în ţară, datorită puternicelor rămășiţe mic-burgheze, de care nu a reuşit să de debaraseze, orgoliu şi supra-aprecierea forţelor sale, a folosit în Inspectoratul General al ECP metode nepartinice pentru rezolvarea anumitor probleme. A arătat deasemenea şi lipsă de vigilenţă în alegerea colaboratorilor săi. Este însă un tovarăş cu experienţă în muncă şi capabil”.

 

De la ECP la DSPA

În octombrie 1948, Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă (ECP) s-a transformat în Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), trecând oficial sub conducerea CC al Partidului Muncitoresc Român. Diferența consta în aceea că aparatul de educație destinat „acțiunii de masă în armată”, devenea acum aparat de partid, prelunâd „la toate nivelurile conducerea activității de partid din unități și comandamente”, cu sarcina „de a îmbina îndrumarea organizațiilor de partid din armată cu educarea politică a întregului personal”. Noul organism, cunoscut ca DSPA, era secție a CC al PMR, iar structura organizațiilor de partid din armată era stabilită în baza prevederilor Comitetului Central. Acesta emitea principalele ordine și instrucțiuni cu privire la munca politică, ce deveneau obligatorii la toate structurile militare.