Cercetarea privind uciderea a 18.000 de evrei în Transnistria din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se desfăşoară cu greutate, potrivit cercetătorilor israelieni.
„Evenimentul zilei“ a făcut în noiembrie 2007, o incursiune pe teritoriul republicii separatiste Transnistrene pentru a relata despre masacrul de la Dubăsari. Potrivit cercetătorului Nathan Beyrak, atrocităţile comise împotriva evreilor la Dubăsari nu sunt menţionate în „Enciclopedia Holocaustului“. O „scăpare“ care arată cât de bine a fost păstrat secretul crimelor. Imagini în premieră. Dubăsari, zonă controlată de trupele ex-sovietice. Pe un deal, în drumul spre oraş, un tanc sovietic, nou, supraveghează zona. Prezenţa sa inofensivă - este doar un monument pe marginea drumului - aminteşte trecătorilor că stăpâni pe acest teritoriu sunt liderii separatişti transnistreni. Numele româneşti ale localităţilor au fost schimbate sau transcrise în rusă. La câţiva kilometri distanţă, în oraşul Dubăsari, un alt monument aminteşte tăcut de ororile comise în cel de-al Doilea Război Mondial.
O făşie de pământ, împărţită egal în 12 părţi mărginite de beton, stă mărturie chiar în partea de est a oraşului. În aceste 12 gropi comune sunt înmormântaţi peste 18.000 de evrei. Toţi au fost masacraţi între 12-23 septembrie 1941, când Basarabia se afla sub dublă administraţie: româno-germană.
„Împuşcau zilnic între 500 şi 2.000 de evrei“ „Martorii spun că atunci călăii, pentru a economisi muniţie, lăsau mamele să ţină copiii la piept ca să-i ucidă cu un singur glonţ“, ne povesteşte Ozeas Borisovici Ucstein, reprezentatul Asociaţiei Evreieşti din Dubăsari. El lucrează împreună cu cercetătorii Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington la colectarea şi înregistrarea mărturiilor sătenilor neevrei care au fost martori oculari ai acestui masacru. Ucstein povesteşte cu pauze lungi. Citeşte date dintr-o carte mică, galbenă, tipărită în ruseşte. Ghidul, cercetător în cadrul proiectului, îmi reproduce cuvintele lui Ucstein sacadat. „Greu îşi mai poate închipui cineva astăzi că fiinţa umană poate fi atât de ieftină“, spune Ucstein. „Execuţia în masă a evreilor a avut loc între 12-23 septembire 1941“, deapănă firul atrocităţilor Ucstein. „În ajunul datei de 12 septembrie, evreii din toată zona au fost adunaţi din localităţile de pe stânga Nistrului şi i-au adus pe jos în curtea Fabricii de Fermentare a Tutunului din oraşul Dubăsari. Le-au spus că îi duc în Germania.“
Ne puteți urmări și pe Google News
Trupe germane şi jandarmi români Ucstein face o pauză mai lungă. „Cine sunt cei care au comis masacrul?“, îl întreb. „Martorii oculari spun că a fost un pluton de execuţie german trimis special în zonă, condus de comandantul V. Keller“, îmi răspunde instantaneu. „Dar au colaborat şi jandarmii români“. Ucstein continuă: „Călăii luau întâi grupuri de bărbaţi şi îi aduceau aici, pe teren, spunându-le că trebuie să sape groapa pentru un depozit de alimente. Ca să îi inducă în eroare, îi puneau să arunce paie pe fundul gropilor. După ce terminau de săpat groapa, îi aduceau în grupuri de 20 de persoane. Separau femeile de bărbaţi şi îi puneau să se dezbrace. Li se luau bijuteriile înainte. Erau aşezaţi în genunchi. Îi aliniau cu faţa la groapă şi îi împuşcau pe la spate. Trăgeau cu rafale de automat în ei. Împuşcau zilnic între 500 şi 2.000 de oameni. Împuşcăturile durau între trei şi cinci ore zilnic. Care rămânea în viaţă era împins în groapă cu o furcă de paie“.
Supravieţuitorii Martorii au povestit cercetătorilor că, după ce s-a terminat masacrul, terenul fiind un pic în pantă, curgea sânge la vale.
„Armata Roşie a descoperit crimele când a ocupat zona. La arhiva din Chişinău, toate aceste date sunt depuse într-un dosar intitulat «Atrocităţile comise de ocupaţia germano-română». La groapa comună, sovieticii au pus o placă de marmură comemorativă. Pe ea nu scrie că a fost un masacru împotriva unei seminţii, ci împotriva «omului sovietic»“, ne spune Ucstein în timp ce ne arată placa comemorativă. Ulterior, comunitatea evreiască a pus o plăcuţă cu toate datele, iar pe zidurile care înconjoară groapa comună alte plăcuţe cu numele celor ucişi. Doar două mii de nume, atât s-a aflat.
Ucstein ne mai spune că foarte puţini oameni au supravieţuit masacrului. Se ştie doar de trei evrei: Nikolai Hvorstean, Katz Lisa şi Grigore Deseatnik. Povestea lui Nikolai Hvorstean este incredibilă. Nikolai avea doar 14 ani în 1941. A fost adus împreună cu un grup de 20 de bărbaţi pe marginea gropii comune. A leşinat şi a căzut în groapă înainte ca rafalele mitralierelor să-i curme viaţa. Şi-a recăpătat cunoştinţa mai târziu; era în aceeaşi groapă acoperit de cadavre şi sânge. S-a târât până la cele mai apropiate case. A fost salvat de câţiva săteni, care l-au ajutat să ajungă la Odesa. Apoi a fost trimis în localitatea Celeabinsk, în Rusia. Nikolai s-a întors după război în oraşul natal, Dubăsari, unde a şi murit. După terminarea războiului, au fost condamnaţi de sovietici pentru crime împotriva „cetăţeanului sovietic“: Domenciuc Alexandr, fost primar al oraşului Dubăsari, împreună cu adjunctul său, Ivan Vitez, fost şef Miliţie Dubăsari, şi adjunctul său. NATHAN BEYRAK, CERCETĂTOR EVREU: „Atrocităţile de la Dubăsari nu sunt menţionate în Enciclopedia Holocaustului!“ Nathan Beyrak, cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington pentru proiectul privind Holocaustul pe teritoriul Transnistrean, vorbeşte despre problemele întâmpinate în timpul desfăşurării programului. EVZ: Domnule Beyrak, în ce an aţi început proiectul? Cum progresează? Nathan Beyrak: Proiectul a început în 1996, când Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington a demarat programul de cercetare care vizează martorii oculari neevrei ai Holocaustului. De atunci am făcut cercetări în toată Europa: Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Ucraina, România, Moldova, Olanda, Franţa, Germania, fosta Cehoslovacie şi fosta Iugoslavie. Câţi supravieţuitori au fost la Dubăsari? Nu ştiu. Munca pe care o facem noi în Transnistria şi Moldova e să găsim oameni care au văzut ce s-a întâmplat acolo. În Dubăsari am descoperit câţiva martori care au văzut cum au fost executaţi evreii în 1941. Aceştia nu au putut să ne spună dacă au fost supravieţuitori, dar ne-au spus ce au văzut: evrei aduşi de peste tot în Dubăsari, evrei adunaţi într-un ghetou din centrul oraşului, evrei luaţi de acolo în grupuri şi împuşcaţi. Astea sunt descrierile lor, ceea ce ei au văzut. Vă pot spune ceva foarte interesant legat de Dubăsari. Am căutat în Enciclopedia Holocaustului publicată în Israel şi nu am găsit nimic leagat de Dubăsari. Este foarte bizar. De ce nu este nimic menţionat? Cred că erau foarte puţine informaţii despre acest loc, atunci când au scris Enciclopedia. Nu am altă explicaţie. Vă pot spune că aceste crime au avut loc. Evreii au fost împuşcaţi acolo, zi de zi, oră de oră, numărul lor fiind între 12.000 şi 18.000. Cine au fost criminalii: trupele germane sau române? Din câte îmi dau seama, amândouă. Sunt unele locuri unde crimele au fost comise doar de români. Avem multe mărturii despre crimele comise numai de români în alte părţi, mai puţin la Dubăsari. Aici au fost şi germanii şi românii. Dubăsari e doar unul dintre locuri, dar noi facem cercetări în toată Transnistria. Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat, şi nu ştiu dacă este cunoscut, este una dintre metodele folosite de Armata Română: arunca evreii în Nistrul înghetat. Avem mărturii că zeci de evrei au fost ucişi de către soldaţii românii, care făceau o gaură în gheaţă şi îi aruncau acolo. Dubăsari este doar un loc din această regiune unde au avut loc crime în masă. Care este mesajul dumneavoastră legat de acest proiect de cercetare a Holocaustului în fostele teritorii româneşti? Multe naţii din Europa, ca şi românii, au luat parte activ la uciderea evreilor. Un singur lucru pe care îl văd în comun la aceste ţări este o tendinţă negativă în asumarea responsabilităţii acelor crime. Aceasta este valabil şi pentru români. Aş vrea ca oamenii să-şi asume responsabilitatea, pentru că negarea duce la posibilitatea de a avea un astfel de lucru întâmplându-se din nou. Sunt cazuri de asumare a responsabilităţii în Europa, dar cred că nu se întâmplă în România.
Dar noi avem un Raport public al Comisiei „Elie Wiesel“, iar autorităţile române şi-au asumat responsabilitatea. Este o diferenţă între ceea ce este făcut oficial şi ceea ce este acceptat informal de către români. Când am fost în România, nu am putut coopera cu fostul general Ionescu. Am încercat să obţin informaţii despre foşti soldaţi români care au luptat în Transnistria, să-i intervievăm, dar nu am putut obţine nici măcar un nume. Autorităţile nu au cooperat cu noi. Am făcut propria noastră cercetare. Vedeţi, dumneavoastră spuneţi că autorităţile şi-au asumat responsabilitatea. Dar au inculpat pe cineva pentru că a luat parte la comiterea unor crime în masă? Asumarea responsabilităţii înseamnă nu doar vorbe, ci fapte. Cred că România nu şi-a asumat responsabilitatea. Vă mulţumesc pentru interviu! Aţi reţinut ce am spus despre inculparea oficială a criminalilor? Da. Da? Vă rog! Repet: cred că principala provocare este asumarea responsabilităţii pentru crimele comise. Câţi ofiţeri români şi soldaţi au fost trimişi în judecată pentru crimele în masă împotriva civililor inocenţi? Câte investigaţii a făcut poliţia de când România şi-a asumat responsabilitatea pentru partea ei din Holocaust? A fost Armata Română - se ştie exact ce unităţi au activat în Bogdanovka, Dubăsari, Camenca - şi sunt liste detaliate care conţin numele tuturor ofiţerilor şi soldaţilor acestor unităţi. Declaraţiile ar trebui să fie doar un punct de plecare, acţiunea concretă este testul real.
Recomandările noastre
