Mai ales după căderea comunismului și mai ales în țările fost comuniste, utopiile au picat în dizgrație. Diabolizarea utopiilor a devenit un numitor comun pentru intelectualii post-comunismului.
Mulți au spus-o, dar și mulți au fost la un pas să o spună: utopiile sînt de vină de toate relele lumii. Se presupune că utopiile au, pentru unele suflete, o asemenea atractivitate, încît le suprimă cu totul umanitatea și le fac în stare să comită sălbăticii incredibile. Utopiile par un fel de vrăji favorite ale Diavolului. Această direcție de gîndire, care face aproape unanimitate în multe medii, se originează în gîndirea liberală postbelică, cu reprezentanți de marcă, precum Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Friedrich Hayek ori Raymond Aron. Ideea că masacrele și represiunile în masă au temeiuri utopice nu m-a convins niciodată, dar pare a convinge pe toți ceilalți. Utopiile au devenit, pentru gînditorii vigilenți și raționali de azi, un fel de otrăvuri sociale pentru că infectează cu imposibil paradisiac mintea oamenilor și îi îndeamnă la împlinirea lor pe pămînt, ceea ce e imposibil (oamenii nu sînt perfecți pentru a putea forma o societate perfectă) și s-a dovedit a fi direct genocidar. Aruncarea utopiilor la pubela cu toxine a istoriei, însă, ne văduvește de multe beneficii de ordin intelectual-cultural. Sigur că nu trebuie să facem din utopii programe de acțiune politică ori de inginerie socială, dar o greșeală la fel de mare ar fi să desconsiderăm utopiștii doar pentru că utopiile sînt fie imposibile, fie dăunătoare. Sau „și-și”.
Nu demult, am revăzut „A man for all seasons”, filmul multi-premiat din 1966 despre Thomas More și faimoasa lui tăcere în fața presiunilor regelui Henric al VIII-lea, care, zice-se, l-a dus la moarte. Thomas More este jucat de Paul Scofield, legendar actor britanic de teatru. Interesant este că Scofield îl joacă pe More ca pe un personaj de înaltă probitate morală (asta știam că a fost), dar extrem de realist și de tactic în apărarea propriei moralități. Înainte de a fi autor utopic, More era un jurist foarte abil, cu excelent antrenament retoric și capabil de subtile speculații. Așadar, nimic utopic în personalitatea celui ce a scris una dintre cele mai celebre utopii ale lumii. Ba mai mult, finețea jocului lui Paul Scofield mai pune în lumină ceva: de la un moment dat încolo Thomas Morus știe bine că intransigența sa etică îl va duce la moarte, iar modul în care acceptă așa ceva este la rîndu-i extrem de subtil, căci nu vrea deloc să provoace suferințe soției și fiicei sale. Așadar, acceptarea morții ca urmare a neînduplecării etice nu are nimic eroic, deși este însăși definiția eroismului. Dimpotrivă, pare a fi ceva un secret temporar pe care doar el, Thomas More, îl știe. Nici măcar regele și cu atît mai puțin curtenii intriganți nu știu că More va fi condamnat la moarte – dar el, victima, știe deja. Dar aceste nuanțe omenești, care provoacă gîndul îmediat, sînt certe doar în film. Cum și ce gîndea More despre ce i se întîmpla, putem doar bănui.
În cazul lui Thomas More, la început a fost scrisul. Cărturar redutabil și om de litere de real talent, More a publicat „Utopia” în 1515, în limba latină. Avea 38 de ani și începuse o frumoasă carieră publică, fiind deja judecător la o Curte importantă și sfătuitor al regelui („privy councillor”). „Utopia” nu este, cum crede multă lume, descrierea unui regat ideal, ci este o operă foarte realistă, despre confruntarea dintre realitate și ideal, despre argumentele care fac imposibil idealul. Desigur, caracterizarea mea este valabilă dacă admitem că e cît se poate de realist ca oamenii să aibă idealuri, să creadă în perfecțiune și în bunătate deplină. Cariera lui Thomas More a mers în sus și, în 1529, Henric al VIII- lea l-a numit Lord Cancelar. Regele spera că îl va avea aliat politic în planurile sale viitoare. Pe vremea aceea, Lordul Cancelar era deținătorul sigiliului regal, avea autoritate asupra administrației, care era deopotrivă laică și religioasă, și, mai ales, sfătuia pe rege în orice materie. Dar, credința în primul rînd, dar și principiile care dădeau consistență credinței sale, l-au împiedicat pe More să meargă alături de rege. În 1532 a demisionat din funcția de Lord Cancelar. Cînd monarhul l-a pus să recunoască sub jurămînt că el este capul bisericii naționale, More, catolic devotat, a tăcut. Tăcerea, a spus el, nu e lezmajestate, prin urmare nu poate fi o infracțiune. Ba este, au zis acuzatorii săi, pentru că depinde de felul ei. Una e tăcerea morților, alta e tăcerea cuiva în mijlocul unei mase care strigă „Da!”. Sigur, More se despărțise deja de Henric al VIII-lea, cînd a refuzat să susțină în fața Papei anularea căsătoriei sale cu Catherine de Aragon, dar regele îl prețuia încă și l-ar fi vrut alături de el. A urmat absența lui More de la căsătoria lui Henric cu Ana Boleyn. Ostentativă absență, a interpretat impetuoasul rege! Dar ruptura dintre Henric al VIII-lea și Thomas More nu avea nimic personal. Regele credea că da. More știa că nu. Această fractură de nivel îl face pe More să fie un om pentru istorie.
Ne puteți urmări și pe Google News
Peste secole, More rămîne nu doar un sfînt pentru catolici, ci un om care a suferit pentru că nu a cedat. Un încăpățînat. Astăzi, nimic din ceea ce a susținut atunci More nu mai e valabil. Divorțul e ceva banal, absolut obișnuit, aproape acceptat ca atare pînă și de Biserica Catolică. Biserica Angliei a ajuns la o vîrstă istorică și este printre bisericile reformate, una dintre cele mai demne și respectate. Dar și una dintre cele mai lovite de valul laicizării. Regina Angliei poartă cu mîndrie onoarea de a fi capul Bisericii naționale. Iar Arhiepiscopul de Canterbury, clericul suprem al Bisericii, este un prieten și un partener apropiat al Papei – nici vorbă de vreun conflict sau de vreo tensiune. Văzînd totul la scara istoriei, te întrebi dacă chiar a meritat sacrificiul lui More, de vreme ce nimic din ceea ce erau credințele pentru care și-a dat viața nu mai e valabil.
Se zice că este eroic să mori pentru dreptul celuilalt de a nu avea dreptate. Dar mi se pare și mai eroic să mori pentru dreptul tău de a tăcea. „Nu pot și nici nu vreau să conduc eu pe regele meu, ci regele meu mă conduce pe mine...Dar trebuie să am un mic spațiu în care să mă conduc și eu pe mine însumi”, spune la un moment dat Thomas More, în film. De fapt, despre asta e vorba. Pentru aceast drept suprem la rezervă personală, la suveranitate absolută asupra unei părți din sine a murit More și, de aceea, moartea lui este semnificativă și azi. Se pare că lupta puterii politice de a ne invada cu totul viețile și rezistența noastră de a o ceda cu totul nu este, doar, o întîmplare a lumii contemporane...
Recomandările noastre
