Pe lista cinefililor devoratori și de filme cu subiecte politice deja clasicul ”Toții oamenii președintelui”, un film despre celebra Afacere Watergate, sau mai noul și premiatul serial „House of Cards”, despre culisele puterii, sunt un must - primul o delicatesă pour le connaisseurs, cel de-al doilea, un regal actoricesc.
Încrengăturile Afacerii Watergate, obsesia pentru verificarea surselor și instrumentarea unei anchete jurnalistice în zona politicului fără a lăsa cel mai mic detaliu nedemonstrat, sau culisele scenei politice americane din House of Cards, construiesc o lume în care oamenii politici devin prizonierii propriilor jocuri.
În ficțiunea cinematografică de gen, deși afacerea Watergate a fost cât se poate de reală, iar demontarea ei de către doi jurnaliști în carne și oase a dus la demisia unui președinte american, în ambele filme există ceva în comun, de altfel valabil în mai toate filmele americane cu subiecte politice - și anume existența limitei jocului politic care odată depășită, demonstrată/devoalată aduce cu sine plata într-un fel sau altul. Sistemul nu lasă nepedepsit afacerile politice murdare odată intrate în vizorul opiniei publice prin intermediul media, dar și în vizorul sistemului judiciar. Pentru un observator al scenei politice autohtone limita jocului politic nu pare a exista, se tranzacționează tot, pe tarabă este pus la vânzare tot de la libertatea insului acesta riscând orice, loialitate până la convingeri politice. Cu o societate românească slab evoluată la capitolul educație civică/politică, deconspirarea unor jocuri murdare/ilegale nu duce la marginalizarea sau la sfârșitul carierei politice a politicienilor corupți dacă nu intervine condamnarea definitivă cu executarea pedepsei cu închisoarea, din fericire pentru sănătatea națională tot mai des în ultimul timp. Fără un deznodământ judiciar, actorii politici, oricât de corupți ar fi, își continuă cariera politică lipsiți de orice jenă, nefiind sensibilizați de dezvăluiri ale mass-media care ar demonstra corupția acestora. În această ecuație avem, din păcate, un electorat fie dezinteresat fie, dacă votează, într-un soi de complicitate cu politicienii corupți continuând să îi valideze și să îi trimită astfel la bucate, la furtul oficializat.
Nu o să cădem în capcana idealizării vieții politice americane din producțiile hollywoodiene, chiar dacă străbătute de firul roșu al cinismului, lipsei de scrupule și tot ce derivă din acestea, natura umană este aceeași oriunde pe această planetă. Ceea ce însă deosebește primitivismul jocului politic dâmbovițean de viața politică americană subiect al filmelor este lipsa unui set de principii, de valori, de un anume comportament politic al primilor dar și de lipsa exigenței cetățeanului, fie că e implicat sau nu.
”Banii și puterea sunt două lucruri diferite. E așa o risipă de timp și de talent să nu înțelegi asta” spune la un moment dat personajul din ”House of Cards” congresmenul Francis Underwood (interpretat magistral de Kevin Spacey), și aceasta este una dintre deosebirile majore dintre politicianul dintr-o țară civilizată cu o solidă/reală cultură civică și politică și cel trăitor pe malurile Dâmboviței. Puterea, într-un stat ”așezat” democratic, înseamnă influență, schimbare reală de politici publice, o luptă acerbă pentru a oferi cetățeanului ceea ce îl interesează și nu de a-l duce cu zăhărelul, o competiție dură între politicieni în care câștigă faptele și nu vorbele.
Ultimii ani în care Puterea a fost preluată de PSD (PNL a fost doar mijlocul prin care pesediștii și-au asigurat majoritatea relaxată) au ridicat miza jocului politic. Știm și că fostele guvernări nu au făcut tot ceea ce ar fi trebuit să facă pentru dezvoltarea României. Câte ceva s-a făcut, însă miza jocului a crescut din 2012 încoace. Dacă elimini bruiajul propagandistic ceea ce se vede cu ochiul liber este programul politic al PSD and Co de luptă împotriva DNA, ANI, CCR, ÎCCJ, o permanentă și obsesivă luptă împotriva acestor instituții, un permanent cor de voci ce reclamă ”teroarea politică” a sistemului judiciar, teroare instrumentată de Marinar.
Propaganda pesedistă și-a atins maximul demagogiei (deși e loc pentru mai mult, suntem abia în luna aprilie) în chestiunea accizei pe carburanți când a scos de la sertar drept argumente scumpiri ale benzinei operate de premierul Boc în anul 2009! Ce relevanță ar putea avea pentru cetățeanul lovit de scumpirea carburanților în anul de grație 2014 e imposibil de spus pentru că nu are relevanță. Actuala Putere face apel la trecut, parazitând discursul public cu referințe la fosta guvernare de parcă acum s-a afla în campanie pentru a câștiga alegerile. Barometrul care ne arată că demagogia acestora prinde sunt, ne spun sociologii, sondajele de opinie. Viciate sau nu, ele reflectă totuși rezistența electoratului la schimbare, apetitul pentru demagogie, ochelarii de cal în a vedea realitatea politică necosmetizată, inabilitatea de a simți minciuna politică, ignorarea evidenței.
Din tot acest material politic ar putea scenariștii unui House of Cards să scoată un thriller politic care să te țină nemișcat în fața ecranului? În locul unui răspuns îți vine în minte Caragiale. Conu Iancu a prins sufletul politicianului român gregar, ahtiat după bani, demagog și ridicol. Tot Caragiale, dacă îl citești cu atenție și intri în rândurile sale cu ochii minții, îl găsești acolo și pe alegătorul sedus de demagogia politrucului, alegătorul privind în gol, deconectat cumva de viața sa și devenit captiv al discursului fantezist-politic al celor pe care îi alege, dând din coate să devină parte a visului politicianului de a pune mâna pe bani.
Cum ar scrie, cum ar salva povestea Dreptei scenariștii unui veritabil thriller politic? Probabil i-ar închide pe toți liderii precum pe cei ”12 oameni furioși” până când un plan coerent și câștigător, cu răsturnări de situații, cu dezvăluiri pe bune despre partea adversă, cu pași de urmat ar ieși din acest brainstorming (ceea ce vedem pe scena politică sunt de fapt jumătăți de povești, de dezvăluiri, de acțiuni politice, firele rețelei transpartinice sunt atât de puternice încât face aproape imposibilă o reformare reală a clasei politice, o delimitare a taberele politice). Trădările ar fi pedepsite. Traseismul politic ar fi prezentat într-o lumină odioasă. Un aer de prospețime, de optimism politic s-ar instala în viața politică într-un astfel de scenariu.
”Generozitatea are propria sa formă de putere”, spune același Kevin Spacey în House of Cards, și probabil un punct de pornire într-un astfel de proces de primenire. Pare o utopie un astfel de scenariu al reformării clasei politice, mai degrabă un SF decât un thirller politic. Ceea ce vedem pe partea Dreaptă, și în tot spectrul politic, e mai degrabă un scenariu prizonier al unei istorii politice caragialești, fără rupturi, fără întorsături de situație altele decât oportunismul grosolan. Nici unii nici alții nu vor trece nicicând Rubiconul pentru că pervertirea a atins ca un cancer întreaga clasă politică. Tragismul acestei incapacități de schimbare, de primenire are însă resorturi mult mai adânci și ține de ceea ce Monica Lovinescu nota: ”e ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar și a înfățișării sale. Imposibil să crezi că țara asta a fost odată civilizată. Uluitor, orice râs îngheață pe buze.(…) S-au îngroșat cefele, s-au mitocănit fețele, s-au idiotizat expresiile”.
Recomandările noastre
