În februarie anul trecut, amiralul John Richardson, şeful statului major al marinei americane, a criticat sever desfăşurarea acestui proiect pentru care nu mai puţin de 500 de milioane de dolari au fost investiţi.

„Este o lecție despre cum nu trebuie dezvoltată o armă”, a declarat Richardson, criticând lentoarea programului. În timp ce, în China, media raporta că o armă identică a făcut deja obiectul unor teste preliminare pe mare, la bordul unei nave de asalt amfibii, Haiyang Shan.
Însă, potrivit unui document evocat de The Seattle Times, în care se detaliază impactul asupra mediului al testelor acestui tun electromagnetic, US Navy va testa în cele din urmă această armă.

Tunul electromagnetic va „fi testat la bordul navelor de suprafață, trâgând proiectile explozive și nonexplozive asupra țintelor aeriene sau navale”, se arată în documentul de 1800 de pagini menționat de cotidianul american.
Până în prezent, Office of Naval Research a testat tunul electromagnetic la poligonul de tir al Naval Surface Warfare Center din Dahlgren, în statul Virginia.

Principiul unui tun electromagnetic constă în a face să circule un curent electric de mare intensitate cuplat la un câmp magetic între două șine paralele conductoare de electricitate. În acest fel, un proiectil este propulsat cu o puternică accelerație înainte de a fi ejectat cu o viteză de cel puțin cinci ori mai mare decât viteza sunetului. Ceea ce face ca proiectilul să poată fi lansat la o distanță de 200 de kilometri.

Un tun electromagnetic prezintă mai multe avantaje. Permite lovirea unei ținte de la o distanță de securitate și nu mai este nevoie de stocarea de explozibili pe o navă. Tirul este mai puțin costisitor decât unul clasic naval (aproxiativ 50.000 de dolari).

Pe de altă parte, punerea la punct a unei asemenea arme întâmpină mai multe dificultăți. Una din ele se referă evident la energia necesară pentru a trage un proiectil. Foarte important, această energie trebuie să fie disponibilă instantaneu și de manieră repetată, în caz că sunt necesare trageri în salve.

Potrivit specialiștilor, pentru a trimite un obuz la 200 km distanță este necesară o cantitate de energe considerabilă dar eliberată într-un inverval extrem de scurt. În acest interval, practic, puterea energiei electrice necesare este comparabilă cu cea necesară pentru a alimenta un oraș cu 500.000 de locuitori.

O altă problemă se referă la uzura prematură a componentelor tunului electromagnetic, componente supuse la multe forțe fizice. Nu în ultimul rând, se pune chestiunea ghidării proiectilelor trase. Referitor la acest aspect, US Navy poate conta deja pe sistemul „High-velocity projectile” dezvoltat de BAE Systems.