”Răul din sâmbure” - se numește volumul de poeme al unui amic al meu. Am dat de carte recent, am răsfoit-o și titlul mi-a rămas în minte. Deși a trecut ceva timp de atunci, acest titlu mă urmărește ca o piază rea. Mi-am amintit despre autor, de vremurile în care volumul a fost conceput.
”Răul din sâmbure” - scria prietenul meu, în vremuri de tinerețe, în care eu nu-mi puteam imagina răul făcut gratuit, fără nici un folos, cuiva. Ca să adăpostești în suflet, în ”sâmburele” tău acea ură specifică facerii de rău, trebuie, cred, să ți se fi întâmplat, în timp, lucruri teribile, poate de nespus, peste care nu mai poți trece. Lucruri care te așează în propria ta existență de partea urii și a răului.
Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt stăpânit de astfel de trăiri.Nu spun că nu am făcut rău, dar fără intenția de a distruge, sau a umili pe cineva în mod definitiv. A lucra cu destinele oamenilor, în presă, înseamnă să și greșești. Cu cât înaintam în vârstă, mă gândeam tot mai serios, dacă eu sunt acela care are dreptul să judece pe cineva, chiar și în neînsemnatele articole pe care le publicam, în rândurile scrise.
Acum sunt perfect conștient că nu pot, structural, să fac rău nimănui. Și am aflat și de ce. Fiindcă, de fapt, nu urăsc pe nimeni. Am opinii, cred într-un fel sau altul, dar nu sunt niciodată sigur că am dreptate. Pe zi ce trece am tot mai multe îndoieli în legătură cu asta. Mă îndoiesc tot mai mult de lucrurile pe care le consider clare și aștept cu teamă ziua de mâine, în care o informație pe care n-o știam ieri va veni să-mi spulbere tot ceeace credeam ca fiind sigur până atunci…
Chiar și așa, tot nu-mi explic uriașa cantitate de ură gratuită, care otrăvește milioane România. Dar măcar am identificat (cred!) momentul în care zăgazul urii a fost spart și a nenorocit acest popor. Este momentul când unul din cei mai scelerați dintre români, - Traian Băsescu -, a ajuns în fruntea țării, sufocând lumea politică cu oameni proveniți din haita lui de partid. Puținele excepții, care nu sunt mai mulți decât degetele unei mânini, nu fac altceva, decât să confirme adevărul crunt.
Injectarea urii de către această ”haită” de oameni fără scrupule, s-a făcut de la cele mai înalte tribune ale politicii, în toată populația țării. Răul a irupt din sâmbure, ura a inundat România. Oamenii se urăsc între ei, pentru te miri ce. Sunt în stare să se distrugă unul pe celălalt cu o ușurință de neimaginat. O ură care izvorăște și inundă totul. Caria, viermele urii care și-a făcut loc în sâmburele vieții noastre, ne stăpânește… În 13 Mai 1981, papa Ioan Paul al II-lea a fost împușcat în Piața San Pietro de către Mehmet Ali Agca.
A urmat apoi procesul, detenția, dar și iertarea și binecuvântarea dată de papă atentatorului.La 27 decembrie 1983, Carol Woityla, stăruind în iertare, vrea să-l viziteze pe ucigaș în celula lui. O face, dar nu obține din partea lui Agca cuvinte prin care acesta să-și ceară iertare. Fiindcă acesta nu regreta nimic…
”Răul poate să uneltească în mii de chipuri, nimic din toate acestea nu mă interesează” - i-ar fi spus Suveranul Pontif secretarului său, Monseniorul Dzivysz…
Fețele răului, le am văzut, și sunt toate ieșite de sub pulpana oamenilor lui Băsescu, de la intelectualii care l-au lins, până la tinerii care n-au înțeles nimic din realitatea a tot ce se întâmpla în România și terminând în zilele noastre, cu politicienii imberbi, ieșiți, - o nouă generație -, din stirpea Securității lui Ceaușescu. Răul absolut, ura nedisimulată a înflorit, exact ca pe vremea ”cămășilor maro”.
Când Simona Halep pierde un meci, internetul vuiește de comentarii mizerabile la adresa ei. Doar venin și jigniri. Autorii lor? Sunt români. Români plini de ură.
O ură care ne deosebește de alte popoare, prin aceea că putem urî concetățeni de-ai noștri pe care nu i-am întâlnit și nu-i cunoaștem, doar pentru au reușit în viață, ori s-au îmbogățit. Nu e asta, oare spiritul absolut al Răului?
Un tânăr german pe nume Johann Benjamin Erhardt a publicat în anul 1795, în revista Philosophisches Journal o apologie a Diavolului, pe care e bine să ne-o amintim, atunci când nu ne explicăm ura și răul absolut. Măcar câteva reguli de viață, pomenite de autor, ar trebui să ne pună pe gânduri.
1.”Servește-te de moralitatea celorlalți ca de o slăbiciune, pentru a-ți atinge scopurile.
2.Nu iubi pe nimeni
3.Fă-l nefericit pe cel care nu-ți e supus.
4.Fii corect cu tine și nu te căi niciodată de nimic din ce ai făcut rău.
5.Nu fii niciodată sincer. Nu spune niciodată adevărul. Fiindcă spunând adevărul, ceilalți pot conta pe tine, și deci, asta înseamnă că nu ceilalți îți slujesc ție, ci tu îi slujești pe ei.
Cam asta se întâmplă într-o românie care conviețuiește cu Diavolul, adoptând deliberat o morală a urii și a Răului pur. Căci, ce am trăit noi de la Băsescu și haita lui încoace se cheamă încercarea de a alătura ideea unei moralități de fațadă întemeiată pe Bine, dar bazată pe Ură și răul absolut.
Există, încă de pe vremea adulatorilor lui Băsescu, transformați peste noapte în adulatori ai lui Johannis, și, în cele din urmă în înjurători ai acestuia, jurnaliști, actori și tot felul de ”oameni publici” care nu au făcut altceva, ani de-a rândul, decât să-și folosească emisiunea, scena, rubrica de ziar, doar pentru a promova ura.
Prețul în vieți și condamnări ale unor oameni nevinovați, soldate cu distrugerea a sute de familii s-a lansat prin aceste forme de viață care ne urlau disperat că dacă nu te prosternezi în faţa preşedintelui Băsescu, și ai armatei lui Kovesi, urându-i pe adeversarii lor, gata, dai ţara pe mîna mogulilor și corupților. Ori asta nu este decât o formă mizerabilă de injectare a Urii în societate.
Viaţa într-o țară înecată în ură, ca a noastră se joacă, oare, în alegerea unui președinte? Chiar atît de idioți ne-au crezut aceste ”trompete ale urii” că sîntem, să ne punem toate speranţele şi ţelurile doar intr-un preşedinte, sau într-un procuror, trăind doar pentru ei?
Iată ce spunea Giovanni Papini despre filosoful Erhardt și despre ”perceptele” moralității bazate pe Răul Pur, citate mai sus: ”Aceste maxime sunt aplicate zi de zi sub ochii noștri, de cea mai mare parte a alesei noastre specii. Sunt persoane respectabile din rândul cărora nu lipsesc oamenii politici și oamenii de afaceri, conducători de oameni și chiar guverne întregi. Comportamentul oamenilor și popoarelor, chiar și ale acelora care se mândresc că sunt creștine, este mai degrabă slujirea Diavolului decât creștinismul, moralitatea, sau umanitarismul… În practica efectivă a vieții, nu sunt altceva decât discipoli ai Diavolului.”
Cred că nu sunt, pentru noi foarte multe soluții. Cea mai la îndemână este să urmăm exemplul Franței, unde ministrul Educației anunță introducerea mai multe ore de Latină și studiul culturii grecești în școli, pentru reapropierea de “valorile comune europene”, în lupta împotriva ideologiei ”woke”. Este o reformă radicală într-o țară care, sub presiunea ideologică a neomarxismului, care încurajează renunțarea la rădăcinile culturii occidentale, a redus constant studiul valorilor clasice. Poate stârni zâmbete ceeace spun eu, dar cred sincer că singura salvare a noastră stă în Cultură.