În a doua jumătate a secolului XIX, perioadă supranumită de istorici drept „secolul națiunilor”, în care omenirea încheia în chip fervent un capitol decisiv din propria-i existență, o lume se afla la răscruce de drumuri, în prag de modernitate. O revoluție industrială, un șir de căi ferate, inovații în știință și un nou stil de viață.

Acestea sunt câteva fărâme efemere scurse prin sita timpului, care au marcat în chipul cel mai controversant veacul al XIX-lea și care au servit drept armă copleșitoare în Primul Război Mondial. Cu toții știm că au fost 100 de ani în care fiecare popor aflat între granițele unui stat a început să își contureze conștiința națională, să se întrebe de unde provine și care îi sunt în chip real strămoșii.

 

Nistrul, Tisa și Dunărea

Fără îndoială că acest proces amplu a avut loc și în țara noastră mărginită geografic de cele trei ape istorice care au marcat granița ideală a României: Nistrul, Tisa și Dunărea. Trei cetăți ale naturii menite să îmbrățișeze în sânul lor toți românii, unindu-i în plinătatea unei iubiri desăvârșite. Ardelenii, moldovenii și muntenii au fost probabil cei mai preocupați de acest subiect socio-istoric, dat fiind contextul delicat în care se aflau românii din teritoriile surori. Și iată cum din negura vremii, lumina adevărului s-a lăsat surprinsă încă o dată prin crăpăturile istoriei moderne, iar glasurile nestinse ale inimii române s-au unit toate într-un Tot și s-au făcut Una!

Esența românească a dăinuit peste veacuri mai puternică și mai hotărâtă ca niciodată, lăsând în noi neștirbită inima unui Ștefan cel Mare, hrănită neindoielnic de curajul unui Mihai Viteazul și îmbărbătată temerar de Eminescu, stâlp și pionier al adevăratului sentiment național. Se spune în folclor că românul are în piept șapte vieți, sămânțe perene de bravi stramoși luptători! Așadar, această inimă a esențelor care își sfarmă celulă cu celulă, contopindu-se nemitarnic într-o punte peste veacuri, bate în fiecare dintre cei ce s-au simțit măcar o dată români din creștet până în vârful sufletului.

Pierderea rădăcinilor

În veac de secol XIX, a existat un român care a avut această certitudine a apartenenței, un român despre care Nicolae Iorga spunea că este „expresia integrală a sufletului românesc”. A existat poetul, marele jurnalist și vizionar de excepție Mihai Eminescu. În unul din articolele valoroase ale ziarului „Timpul”, el împărtășea lumii una din frumoasele mituri ale poporului nostru: La leagănul unui prunc abia născut veniseră trei ursitoare, fiecare purtând un dar („una tărie, alta istețime, alta mărire lumească”), dar mama se întristă și ceruse pentru copilul ei un dar pe care să nu îl fi primit niciun muritor. Așadar, pruncul căpătase „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Mai târziu, cu această înzestrare, porni în lume să facă bine și să apere lumea de dușmani. Dar odată se întâmplă să adoarmă în valea „aducerii aminte”, care a trezit în el dorința de a merge acasă. Din nefericire, pe drum erau numai ruine și statui care îi înfățișau faptele mărețe, dar nimeni nu îl recunoștea ca fiind eroul lor, continuând să îl batjocorească.

Într-adevăr, curioasă relatare! Dar mai curios lucru este că la noi, la români, fiecare poveste are un tâlc, nimic nu este spus doar de dragul graiului dulce, ci are o încărcătură simbolică! Iar miturile sunt nemuritoare.

În cazul nostru, eroul întrupează istoria însăși ca entitate atemporală și prezintă bine cunoscutul risc de a fi uitată și neglijată până la renegare. Pericolul este scontat: nerecunoașterea trecutului duce la pierderea rădăcinilor, iar fără fundament, e de la sine înțeles că orice plantă, indiferent de frumusețe, va pieri!

 

Centenarul. 100 de ani în Trupul țării

Acum, când ne bat în poartă 100 de ani de la Marea Unire, cuvintele eminesciene sunt mai grăitoare ca niciodată, purtând un adevăr incomensurabil, ce copleșește:

„În lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui...Tot, tot este un șir neîntrerupt de martiri”. Noi, generație a unui secol 21, ancorați în gloria unui viitor necunoscut, ucenicii științei și ai prosperității, trebuie să ne adâncim inimile în acest Ceas de trezire! S-a vorbit mult despre Centenar, s-au organizat evenimente și festivități, s-au scris cărți, dar oare am pătruns cu toată ființa în duhul acestui cuvânt plenar? Centenarul. 100 de ani în Trupul țării. Iar inima își cântă rădăcinile udate în corzile anului 1918. Răsună trecutul în inimile noastre, curge în vine sânge de strămoș. Să ne întoarcem pieziș privirea înapoi! Să facem punte peste ani și să înviem Unirea pe fronturi sufletești. A citit cineva cuvintele lui Noica? Cel care ne-a înfățișat țara în pagini despre sufletul românesc, dezlegând taina din Simplul românului: „E ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar - dar el rămâne neschimbat. <> e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei”.

„Marele Razboi de Întregire Națională”

Dacă Primul Război Mondial a reprezentat în sine un conflict de puteri și de interese pe plan mondial, românii au găsit prin acesta oportunitatea de a lupta în favoarea visului lor de veacuri, ce le fremăta aprig în vine: Unirea!

Astfel, sub conducerea devotată a regelui Ferdinand și a reginei Maria, după doi ani de neutralitate, țara intră în război de partea Antantei, în 1916. Întâiul scop era, cu certitudine, dobândirea Ardealului bătrân și eliberarea sa de sub jugul crunt al austro-ungarilor! Armata săracă și nepregătită, însă vitează și dedicată, s-a luptat cu cinste împotriva asupritorilor, dar a suferit pierderi uriașe.

La acea vreme, regina Maria citea în ziarul „ La Victoire” următoarele: „România n-a fost învinsă de germani, le-a fost predată de către revoluția rusă, cu mâinile și picioarele legate.” Aceste cuvinte scrise de un străin francez sugerează cu exactitate situația cruntă și nedreaptă în care se aflau românii la acea vreme.

 

„Dumnezeu nu rămâne niciodată dator”

Însă cum spunea un părinte de la mănăstirea Oașa, „Dumnezeu nu rămâne niciodată dator”. Așa se întamplă că după luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, care au reprezentat apogeul vitejiei și iscusinței soldatului român, spre sfârșitul războiului, asistăm la o minunată răsturnare de situație, în favoarea aliaților care câștigă acest război cutremurător! Și uită-ne ajunși în miez de iarnă a anului 1918, când un pilot pe nume Vasile Niculescu își riscă viața, venind cu avionul la Blaj, pentru a transmite în chip de deplină sinceritate mesajul efervescent de Unire al tuturor moldovenilor! Niculescu primește misiunea reciprocă de a transmite la Bacău glasul unison al transilvănenilor care cer Unirea cu patria mamă. Era țara lor de jertfă, vechea patrie, pentru care luptaseră cu cel mai duios devotament, „înnodând iar firul rupt de un veac și jumătate”, dupa cum afirma politicianul Iancu Flondor.

La 1 decembrie 1918, regele Ferdinand și regina Maria intră triumfal în București cu armata în frunte, participând cu toată ființa la o „ simfonie de roșu, galben și albastru” și purtând în piepturile arse de atâta suferință, visul împlinit al României Mari. Biruința strălucitoare a unei lupte ce își poartă pecetea unui caldarâm de jertfe sângeroase! „Viața, ca orice lucru, are nevoie să fie iubită; cei care nu pot iubi viața sunt învinși chiar de la început...”, notează regina Maria în „ Povestea vieții mele”.

Zece unități și un singur sânge

Când s-a format poporul român ca națiune integrantă în cadrul unor granițe stabile? În 1918 am răspunde, când s-a făurit România Mare! Dar există un aspect peste care nu se poate trece cu vederea. Unirea prezintă în antecedente un proces impresionant și amplu. Ea nu este o entitate neverosimilă, după cum consideră unii. Nașterea poporului își manifestă unitatea încă de la începuturi prin componentele sale, dacă și romană, relevante în egală măsură. România, o țară formată din zece regiuni care au fost despărțite timp îndelung: Muntenia, Oltenia,Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Maramureșul, Crișana și Dobrogea.

Zece unități și un singur sânge curgând în piepturi, o singură limbă românească străbună. România este o minune incontestabilă! Iar ceea ce i-a determinat pe români să își înțeleagă identitatea și să o simtă cu ardoare în vifor de greutăți, a fost conștiința apartenenței la o comunitate lăsată de Dumnezeu pe acest pământ. Probabil că sub același motiv, după cum observă președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop, veșnicul Ștefan cel Mare își numea Moldova „Țară Românească”, iar când făcea referire la Muntenia, spunea „ cealaltă Țară Românească”.

Probabil cu aceeași motivație, Mihai Viteazul înfăptuiește Unirea în anul 1600, chiar dacă pentru scurt timp, inscripționânduși monede cu cele trei principate surori și proclamându-se voievod peste ele. Această unire a avut un considerabil răsunet istoric, servind drept model și ideal pentru generațiile următoare.

 

„Să nu iasă din piepturile noastre decât un singur strigăt”

Românii au fost oamenii care și-au iubit viața cu toate ale ei, conștientizând că în pieptul lor stă inscripționată o datorie sfântă, a cărei formă are nevoie impetuoasă de a fi înviată. Înviată prin curaj, iubire și dreptate.

Armata română a șocat în nenumărate rânduri omenirea. A scris istorie prin paradoxalul existenței sale. Francezii, germanii, rușii, chiar și englezii au fost șocați să constate cum o armată atât de mică provenită dintr-o țară modestă a reușit totuși să supraviețuiască, nefiind dotată corespunzător unui război de asemenea calibru. Firește, ne întrebăm și noi asemenea, dar răspunsul nu se află neapărat în manualele de istorie, ci pecetluite cu sânge în inimile noastre care bat la unison cu ale lor. E răspunsul unui cord de suflet românesc!

Soldatul nostru a fost cel care a luptat pentru un ideal cu adevărat sfânt, iar dorința de a se uni cu toți frații săi de peste hotare i-a izvorât puteri nebănuite. Aceasta observă regina Maria în scrierile ei, dar și regele Ferdinand în 1917, când se adresează armatei: „Ș’ați rămas neclintiți. Ș’ați dat cea mai frumoasă pildă de Înălțare sufletească. (...) Să nu iasă din piepturile noastre decât un singur strigăt: Înainte pentru România Mare.”

 

Cum privim noi, cei de astăzi și cei de ieri, momentul crucial al Unirii?

Un manifest simbolic, o aducere aminte, o reactualizare... și ne oprim aici. Într-adevăr, este vorba de o reactualizare a timpului trecut, chiar dacă istoria nu poate fi repetată. În ordinul acesta neînțeles, este inclusă Unirea la nivel de suflete, care s-a realizat de multă vreme de fapt și care, prin însăși semnificația sa, este superioară oricărei unificări de natură politică. Ardeleanul este frate cu moldoveanul, frate cu munteanul și cu dobrogeanul, iar el știe aceasta în adâncul său. Ați mai auzit voi vreodată un român care să nu aibă o latură profundă? El știe fiindcă o simte în piele, în carne și-n oase.

Să fie România Mare un miracol? Da, este un miracol ales și rânduit în tainele lui Dumnezeu. De aceea, nu întâmplator a fost aleasă 1 decembrie zi de mare prăznuire a faptului istoric, precedată de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. Cel întâi chemat în ceata apostolilor, Sfântul Andrei a încreștinat cel mai vechi pământ românesc, și anume Dobrogea. El este cel căruia datorăm, îndrăznesc a spune, jumătate din existența noastră. Fiindcă a fi român înseamnă a fi creștin. Două entități indisolubile.

 

„Vino încoace, frate!”

Nu e întâmplator nici faptul că în această perioadă a avut loc Sfințirea Catedralei Neamului, acest monument viu, simbol al biruinței Ortodoxiei asupra regimului comunist, lăcaș de mare cinste, însă atât de lovit de unele persoane!

Catedrala, a cărei idee de înființare a plecat de la poetul nostru Mihai Eminescu odată cu Războiul de Independență din 1877, reprezintă punte peste veacuri, liantul etern între generația noastră și a strămoșilor care și-au pus viața preț de jertfă pentru libertatea țării. Credința ortodoxă a fost întotdeauna pilonul prin care românul s-a definit ca român, alături de limbă, tradiții și obiceiuri.

Iar acum, în prag de Centenar, cred cu toată ființa că această catedrală construită în cinstea eroilor și martirilor români, e una din rădăcinile unității noastre naționale. „Ceasul bate, lovește și vremea stă, vremuiește”, așa spunea un proverb din folclorul nostru bogat, presimțind dinainte toate vremile istorice ale omului care trec și își lasă moștenirea pe pământul strămoșesc.

 

Masacrul de la Lunca

De aceea, nu pot încheia altfel decât amintind un moment răscolitor din istoria însângerată a acestui popor: La şase luni după inavadarea sovietică, în 1941, un grup de bucovineni vor trece Prutul pentru a ajunge în patria mamă, dar sunt trădați și prinși în timpul acestui act curajos de grănicerii ruși care încep să tragă cu arma. Unii sunt răniți, alții mor, iar câțiva reușesc să treacă frontiera. Este cunoscut în istorie ca fiind Masacrul de la Lunca, însă el nu apare în manualele școlare. Pământul acela al Bucovinei plânge și acum de durerea jertfelor săvârșite, iar unul din supraviețuitori ne dă o mărturie inestimabilă:

„Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată (...) îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: „ vino încoace, frate”. Era un grănicer român. Am mai făcut un salt și am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt, al României.”

„Vino încoace, frate”, este glasul care ar trebui să răsune în fiecare piept, să cutremure fiecare coardă de suflet omenesc. Aceasta e Unirea în cuget și în simțire! Sunteti pregătiți? Haideți să o săvârșim!