Despre evenimentele petrecute în decembrie 1989 s-au scris multe. Mulți au relatat în felul lor iar eu, unul, le dau crezare tuturor. M-am gândit să scriu despre cum am participat la apariția primului număr de ziar brăilean „Înainte” - organ al Frontului Salvării Naționale, în noaptea de 22 decembrie 1989, fără să comentez, fără a arăta cu degetul, fără să-mi asum mai știu eu ce merite.

Pe vremea aceea lucram ca  redactor la ziarul „Înainte”, organ al Comitetului Județean Brăila al P.C.R. Terminasem facultatea în 1985. Până a fi student, lucrasem la termocentrala de la Chiscani, ca electrician principal la camera de comandă la grupurile energetice de 210 și 330 MW, cu un salariu lunar de 3400 lei. Ca redactor, în 1989 primeam în mână 2460 lei.

Știu, și noi, gazetarii acelor vremuri, încă mai suntem etichetați  „foști” ai fostului regim. Cu viața nu te pui, ăsta mi-a fost destinul: să ajung (și) gazetar. Am absolvit, la zi, Facultatea de Ziaristică de la Academia „Ștefan Gheorghiu”. De-aș fi urmat facultatea de energetică, aș fi avut diplomă cu antetul Institutului Politehnic „Gheorghe Gheorghiu-Dej”...

Am avut parte de un colectiv redacțional - familie, cu gazetari de primă mână, care, încă din studenție m-au primit în mijlocul lor cu brațele deschise. Mă axasem pe „tineret”, economic, viață de organizație, agrar.  Ca reporter de teren m-am simțit în largul meu. Băteam județul în lung și-n lat. Vară sau iarnă, primăvară sau toamnă.

Cunoșteam fiecare sătuc, străbăteam ulițe și câmpuri nesfârșite, îmi făcusem prieteni peste tot. Insula Mare a Brăilei, cu puzderia-i de ferme îmi devenise ca o familie. Eram de-al casei în Șantierul Naval, la C.P.L., în Progresul, la Combinat, la Stânca, la Navrom, în termocentrală, pe șantierele de muncă patriotică, sau la ICAR.

Am coborât la 1200 metri sub pământ la Uricani, scriind despre brăilenii noștri mineri. Am mâncat din aceeași conservă cu dragliniștii brăileni de la I.E.L.I.F. ce trudeau la porția lor de Canal Dunăre-București. Poate că  am fost primul brăilean care a intrat în reactorul nuclear, la rece, de la Cernavodă. Am jurizat zeci de întreceri tinerești, însoțindu-i chiar și pe platouri de filmare. Am lucrat cot la cot cu frații noștri tipografi la apariția a mii de numere de ziar.

Când venea campania telegramelor, știam cum s-o tăiem mai pe de-a dreptul: fiecare dintre redactori avea arondate câteva unități economice în numele cărora întocmeau telegrame după un șablon.  Printre altele, ani în șir am scris telegrame în numele președintelui de la C.A.P Galbenu pe care, îmi pare rău, nu l-am cunoscut vreodată. Ajunsesem să scriu telegrame chiar și în numele colectivului G.A.Z. de la M.A.I. , adică al pușcăriașilor de acolo. Fiind și cel mai tânăr din redacție, evident, anumite sarcini cădeau de la sine în spinarea mea. Cel puțin odată pe săptămână luam drumul Galațiului, la zincografie. Ori la „Casei Scânteii”, atunci când era vorba de numere de ziar festiv.

 Într-o asemenea deplasare mă aflam în prezilele evenimentelor. Prietenul  Negrea, maestrul tipograf de la  Zincografie, mi-a zis, atunci când ne-am despărțit:  „Tai-o mai repede la Brăila, s-ar putea să te prindă „vremea rea” pe  aici”.  Din 20 decembrie, toată redacția era în alertă, de parcă dăduse cu DDT prin birouri. Simțeam că ceva se întâmplă, nimeni nu se sfia sau se ferea să vorbească în clar despre cele auzite la „Europa liberă”.

Pe 21 dimineața, la prima oră, Corneliu Ifrim, redactorul-șef, ne convocă pe toți în biroul „cultură” al lui nea Sile Rusescu și al doamnei Oană. „Fraților, orice s-ar petrece, noi, gazetarii trebuie să ne facem meseria”. Pe la 11, după întreruperea emisiei TV, cu toții ne-am dat seama că nu-i a bună, că sfârșitul se apropie. Pe hol apăru Alexandru Coadă, secretarul cu organizatoricul pe județ, care, franc, ne spuse că nu miroase-a bine ce se petrece în țară. Nu ne-a dat nici un fel de indicație „pe linie de partid”. Dimineața, pe 22, la prima oră, pe drumul către redacție m-am intersectat cu mașina  primului-secretar, ce mergea, după cum mi-a făcut semn șoferul, la Uzina „Progresul”.

M-am aruncat în primul tramvai și m-am oprit într-o hală tixită de muncitori ce-l așteptau pe „tataia”. Dintr-un birou am telefonat la redacție, de unde am primit ordinul expres de la Corneliu Ifrim să mă prezint urgent la Combinat. Am sărit gardul și am luat tramvaiul spre combinat, însă, la Casa albă am coborât. Pur și simplu simțeam că nu mai am aer. Am respirat de câteva ori, am băut puțină apă, dar simțeam că ceva nu e în regulă cu mine. Aceeași senzație am avut-o și în liftul ce m-a dus la etajul al patrulea al palatului administrativ, unde își avea sediul redacția noastră. Când să intru la secretariat am simțit că mă prăbușesc. M-au sprijinit nea Costel Darie, foto-reporterul și Corneliu Ifrim.

Simțeam o placă de beton cum mă presa pe piept. Poate că dacă aș fi leșinat ar fi fost mai bine. Dar, cum nu-mi pierdusem cunoștința simțeam cum mă pierd. Corneliu Ifrim m-a ajutat să cobor. Am urcat într-un trabant al unui coleg de la UTC și ne-am îndreptat către Spitalul 3. Acolo m-a  luat în primire doctorul Stanciu. La difuzorul din perete se intonau, încă, imnuri patriotice. L-am chemat lângă mine pe Corneliu Ifrim pe care l-am rugat să oprească difuzorul, invocând că nu-mi place deloc melodia asta. O asistentă  mi-a făcut un calciu în venă, după care mi-am revenit miraculos. Totuși, am fost instalat  într-o rezervă. La 12,30 în difuzorul din perete am auzit despre căderea dictatorului.

Am pus haina pe mine și am fugit din spital către restaurantul „Ascunsa”, unde lucra soția mea. Strada  începuse să se anime. Am luat-o de mână pe soție, am ieșit în barieră mergând către casa albă. Pâlcuri, pâlcuri, lumea se îndrepta către fostul sediu al partidului.  Deja pe platou, lumea se agita. Mașinile claxonau, fără însă să oprească. În alveola de la casa agronomului am dat de Gigi Grozea,  fotoreporter-colaborator al ziarului. Împreună cu încă un cetățean, mulți îl știu de Stănilă, taximetristul, s-a așezat în fața unui autobuz articulat care a oprit. Șoferul s-a dat jos după ce a blocat carosabilul.  Gândul meu era să ajung cât mai repede în redacție, sus, la etajul al patrulea.

Între timp, lumea a buit în clădire. De la geamuri începeau să zboare fel de fel de hârtii, broșuri. Nea Dinu, de la administrația clădirii se lupta cu niște țigani care deschiseseră o fereastră la etajul 1 și aruncau tot ce le cădea în mână. În balcon deja era agitație. Pe platou lumea se aduna, numărul persoanelor sporind de la minut la minut. M-am salutat cu Toni Crețu, fost coleg și bun prieten din termocentrală. La balcon, alături de Gabi Dămăroiu (după mine, nomber 1în evenimentele ulterioare),  a apărut juristul Nicolae Constantin, BeBeu, cum îi plăcea să i se spună.  Lângă el, o doamnă de la Spital, Sile Rusescu  și Stan Munteanu, ziariști, colegi de-ai mei și alții pe care nu-i cunoșteam. Primele cuvinte rostite la microfon, la Brăila au fost: „Sunt Nicolae Constantin, jurist la Insula Mare, nemembru de partid”. N-a mai continuat întrucât de pe platou s-au auzit invective la adresa acestuia.

După un moment de rumoare, a zis ceva referitor la căderea lui Ceaușescu și la crearea unui comitet. A început să strige niște nume. Între ele pe ale ziaristului Sile Rusescu, care pe loc a refuzat.  Apoi pe al ziaristului Stan Munteanu.  M-am strecurat către intrarea principală. Soția a plecat către serviciul ei. Ușile erau închise, lumea se bulucea să intre.  Un cetățean, mi s-a părut că purta salopete, s-a proptit în fața ușilor de la intrarea în prefectură spunând: „Sunt colonelul de miliție Ivan”, restul vorbelor fiind acoperite de mulțime. Poate ne spune dânsul ce a vrut să zică. Am dat roată clădirii cu gând să intru prin spate.  Privirea mi-a fost atrasă de un avion ce săgeta Insula Mare a Brăilei. În spate, la cantina partidului începuse devastarea. Mi-a fost ușor să ajung pe scări la etajul 1, unde am dat de Corneliu Ifrim, fostul redactor-șef al ziarului „Înainte”. A rămas surprins când m-a văzut,  zicându-mi să plec acasă, să-mi văd de sănătate. Nu l-am ascultat. Între timp, pe hol apăru un grup de militari, comandați de către un ofițer superior pe care nu-l cunoșteam. Era indecis, întrucât lumea striga „Armata e cu noi!”, iar el probabil că nu știa ce ordin să dea. Am aflat de la un subofițer de la gărzile patriotice că e vorba de șeful Comisariatului militar, Marin Pancea. Ezita. 7

Corneliu Ifrim i-a sugerat să iasă în fața mulțimii să anunțe fuga dictatorului și disponibilitatea armatei de a sprijini evenimentele ce începeau să se deruleze. Încă ezita, noi simțind că nu prea  știa ce să zică. Am intrat împreună cu Pancea, cu Corneliu Ifrim și cu alte două persoane în fostul birou al lui Alexandru Coadă, (de față și secretara acestuia), cu gând să-l ajutăm să încropească ceva pe o hârtie. Îi tremurau mâinile. Am aruncat o privire scurtă către Corneliu Ifrim, am luat o coală  și ne-am apucat amândoi de redactat apelul lui Pancea către lumea adunată pe platou. Pancea a luat hârtia, a ieșit la microfon, am stat lângă el, iar lumea a salutat cele scrise  de mine. I-am luat hârtia din mână am împachetat-o și am băgat-o în buzunar. (Într-o „cărțulie” despre revoluție, profesorul Ionel St. Alexandru consemnează doar numele lui Ifrim). 

Am urcat la etajul 4, în redacție. La fereastră flutura un drapel.  Peste tot, vraiște. Gigi Grozea fotografia tot, cu un ochi avizat. Au apărut colaboratori, tineri, reținând pe Adrian Matetovici și pe Crina Ifrim. Dar și pe alți tineri „revoluționari” care se angajaseră să ne apere?! (Pe această bază unii au devenit revoluționari). Începuse să se însereze, nu mă simțeam tocmai bine și m-am îndreptat către casă. În Hipodrom, la Microhală, dintr-o dacie staționată un cetățean striga cât îl ținea gura că apa în Brăila e otrăvită de teroriști. Atunci am auzit pentru prima dată vorbindu-se de teroriști. Acasă, am dat telefon la Termocentrală, fostul meu loc de muncă. Mi-a răspuns Lipoveanu, maistrul electrician Ion Stoian, prin intermediul căruia am consemnat un „raport operativ” de cum decurgeau treburile acolo. Am încropit o informație pe care am transmis-o telefonic la tipografie, acolo unde colegii mei se străduiau să scoată ziarul.  Mai spre miezul nopții, neavând stare, am plecat pe Faleză, la tipografie. Am făcut și eu corectură. Acolo era adunată toată redacția: Ifrim, Rusescu, Petică, Turtoi, Munteanu, Dobrescu, Dobre, doamna Oană; pe lângă noi, mai erau poetul Buricea și profesorul Ionel St Alexandru care nota meticulos într-un caiet nu știu ce. (S-ar putea să fi fost și alți colaboratori, dar nu-mi aduc aminte).

Am coborât la calandru, unde Sarcoșel, tipograful, randaliniza plăcile de plumb. Ziarul, în format mic, purta titlul „Înainte, organ al Frontului salvării Naționale”, sau cam așa ceva. Pe la orele 3 jumate ne pregăteam să plecăm acasă. Răpăieli sacadate de mitralieră, venite de pe șenalul Dunării, sparseră liniștea zorilor. Credeam că sunt artificii de victorie. Am stins lumina în tipografie.  De la rotativă am înhățat un braț de ziare calde și am tăiat-o, împreună cu Sarcoșel, aplecați, pe lângă restaurantul „Marinarul” cu gând să urcăm vadul de pe Împăratul Traian.  Cum am dat colțul, o ploaie de gloanțe s-a abătut asupra geamurilor localului. Ne-am trântit jos,  tremurând de frică. Ne-am târât de-a bușilea până am ajuns sub o copertină din tablă unde ne-am ghemuit.  Într-un moment de acalmie am luat-o tiptil pe lângă ziduri, ajungând în centru. La „Casa modei” -  cordon de militari care ne-au culcat la pământ, cu picioarele desfăcute. Dracu ne-a pus să luăm ziare cu noi! A trebuit să dea telefoane, să ne legitimeze (n-aveam decât legitimația de ziarist la mine), noroc, credeam eu, cu un maior care a venit, recunoscându-mă.

Aiurea, mi-a zis verde-n față că știe el, eu sunt comunist, ceea ce era adevărat, asemenea dumnealui, că am la bază „Ștefan Gheorghiu”, că lucrez la casa albă și-s terorist. Am înghețat. Cu greu am reușit să-i conving. Am aruncat ziarele cât-colo, să nu mai „deranjăm” și alte patrule, de-acum, mixte, cu „revoluționari”. Am făcut-o pe bețivii, eram deja nițel aghezmuiți și așa am  ajuns fiecare la casa lui.

... Pe seară eram din nou, amândoi, în tipografie.  O grupă de soldați era încartiruită în depozitul de hârtie. Unul dintre ei pretindea că este  nepotul Doinei Cornea.

La plecare, pas de mai luam vreun ziar cu noi!

P.S.  Duminica trecută, în Piața Mare m-am salutat cu Sarcoșel.  Cât ne-am cinstit  cu „una mică” am adus vorba și de  noaptea primului ziar.  Și-a făcut trei cruci mari: „Să mă pice cu plumb topit, îmi fac plinul, trag zăvorul, astup ferestrele și fac și eu ce au făcut mai toți: mă uit la proști cum fac revoluție în direct”.