Și la biroul din Winchester, Violet câștiga tot treizeci și cinci de șilingi pe săptămână, cât câștiga și în Southampton. Era considerat un salariu bun pentru o dactilografă – lucra la firma respectivă de zece ani și bătea la maşină repede și fără greșeli. I se păruse generos când locuia acasă; își permitea o masă caldă la prânz aproape zilnic și nu era nevoie să se gândească de două ori dacă să și cumpere țigări sau un ruj nou. Însă nu era un salariu cu care să se poată descurca pe cont propriu; era mai degrabă ca o pereche de pantofi incomozi ce puteau fi purtați, dar care o băteau și o rodeau și îi făceau bătături. Acum, că era nevoită să trăiască doar din acești bani, a înțeles că, oricât de mândră fusese ea de cât câștigă și cu cât contribuie la cheltuielile casei, probabil că pentru părinții ei suma respectivă era aproape mărunțiș.
Aceeași sumă pe care le o dăduse părinților ei i o dădea acum proprietăresei, și nu acoperea decât micul dejun; își cumpăra și își gătea singură cina și trebuia să plătească și pentru spălătorie și cărbuni – lucruri care i erau asigurate automat acasă. Ori de câte ori ieşea din casă cheltuia bani – câțiva bănuți ici, câțiva colo, dar se adunau. Cheltuieşti cum respiri. Violet nu mai putea să pună bani deoparte, să facă economii. A trebuit să învețe să se descurce și să trăiască și cu lipsuri. A început să poarte aceleași haine zi de zi și să le spele la chiuvetă ca să evite o factură imensă la curățătorie, să cârpească și să ascundă peticele uzate cu broșe sau eșarfe, știind că, orice ar face, tot ponosită va fi. Doar hainele noi puteau schimba situația.
Recomandările noastre
