„Evoluțiile din lume prind deodată un avânt teribil; evoluții care altfel ar necesita secole par să treacă precum fulgerul, ca niște năluci efemere, în decurs de luni și săptămâni, după care se finalizează.”

Citatul de mai sus ar fi putut fi scris ieri sau săptămâna trecută, referitor la războiul Rusiei contra Ucrainei și la transformările geopolitice accelerate dezlănțuite de el, scrie Caroline de Gruyter, editorialistă la ziarul olandez NRC Handelsblad, pentru Euobserver.

Dar de fapt îi aparține unui istoric al artei elvețian din secolul 19, Jacob Burckhardt (1818-1897), profesor la Universitatea din Basel, și e luat din lucrarea lui „Reflecții asupra istoriei”, publicată pentru prima oară în 1905, în limba germană.

Citindu-l pe Burckhardt, realizăm că trăim într-unul dintre acele momente-cheie ale istoriei, cu evenimente care se desfășoară exact așa cum le-a descris el: o criză neașteptată - invadarea Ucrainei - care scoate la suprafață din substrat o întreagă gamă de curenți politici, societali și culturali ce se alimentează reciproc, antrenând totul într-o cursă nebună.

În vremea primei cruciade, mase de oameni au pornit în marș simultan, din locuri diferite. Războiul Burilor a început atunci când sute de fermieri, aflați la mari depărtări unii de alții, au resimțit același impuls. Primul război mondial (pe care Burckhardt n-a mai trăit să-l vadă) era „în pregătire” cu mulți ani înainte ca primul foc să fie tras. Acel război, la rândul său, a acționat precum un catalizator: în urma lui nimic nu a mai fost la fel.

„Când momentul și conținutul sunt prielnice”, scria Burckhardt, „oamenii se infectează unii pe alții cu viteza electricității, pe distanțe de sute de kilometri, răspândiți în diverse populații care abia dacă se cunosc. Mesajul se răspândește prin aer și când ajunge la un anumit punct crucial, la impact, toți se înțeleg din senin unii cu alții, convenind implicit că «ceva trebuie să se schimbe»”.

Acesta este lucrul care se întâmplă și astăzi, pe multiple paliere.

Cum multe lucruri se schimbă, marile puteri își fac mutările geopolitice. Va fi o polarizare globală - sau un nou „război rece” - între democrații și sisteme autoritare? Va reuși China să manipuleze SUA, Rusia și Europa să se certe între ele, slăbindu-le astfel încât ea să poată prevala și să devină noua putere globală de referință?

Războiul din Ucraina i-a împins iarăși pe europeni și americani unii în brațele celorlalți - dar pentru cât timp? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări. Un lucru știm totuși: că o nouă ordine mondială este în curs de formare, iar forma ei va fi dată de deciziile care se iau astăzi. Înțelepciunea, norocul, coincidența și greșeala vor avea cu toate un impact gigantic.

24 februarie a fost pentru Europa semnalul de trezire la realitate. De atunci se tot resimt electroșocuri à la Burckhardt pe întregul continent.

Fostul șef al Organizației Mondiale a Comerțului, Pascal Lamy, a declarat că „trecem un Rubicon după altul în direcția puterii europene”. Rămâne de văzut dacă are dreptate.

După un început promițător, cu toate cele 27 de state adoptând cele mai dure sancțiuni impuse vreodată de UE, primele fisuri în unitatea europeană încep să apară tocmai pentru că acele sancțiuni au început să muște și la noi acasă. Dar era previzibil: cu cât e mai radicală decizia, cu atât mai ezitante vor fi statele.

Cu toate acestea, este fascinant să vezi cum aproape tot ce se întâmplă acum în Europa e deodată determinat de război. Cheltuielile militare au explodat - până și Germania și-a dublat bugetul apărării și-i trimite Ucrainei armament greu.

NATO și-a redobândit conducerea geostrategică a Europei; Danemarca a început să participe la apărarea UE [doctrina ei militară se bazează tradițional exclusiv pe NATO - n.trad.].

Experții militari avertizează însă că America nu-și permite să lupte două războaie concomitent și că Europa trebuie să-și asume răspunderea pentru propria-i apărare. Cum despre o „armată europeană” nici măcar nu se poate discuta - până și NATO e o colecție de armate naționale -, Europa trebuie să investească în propria ei industrie militară.

Procurarea armamentului în comun va fi vitală: sistemele naționale de apărare ar trebui să devină în sfârșit capabile să se susțină reciproc și să se complementeze. Guvernele trebuie să-și mărească cheltuielile, precum și eficiența armatelor lor.

Re-militarizarea Europei este unul dintre exemplele de accelerare a evenimentelor. Emanciparea politică a Poloniei este un altul.

Țara care în 2015 a refuzat să-i ajute pe refugiații sirieni primește acum milioane de ucraineni. Rolul central pe care l-a căpătat în efortul de război a inversat tendința de erodare constantă a puterii ei politice la Bruxelles.

A Poloniei a fost ideea de a i se oferi Ucrainei statutul de țară candidată. Varșovia, care singură se izolase într-un colț prin violările grave ale statului de drept din ultimii ani, încearcă acum să profite de moment pentru a realiza unele compromisuri, astfel încât să primească în sfârșit fondurile de redresare post-pandemie pe care UE i le-a blocat.

Nimeni nu poate ști dacă va funcționa. Ceea ce e sigur însă e faptul că, cu alte țări central-europene în siajul ei, a căror teamă de Rusia a fost în sfârșit validată, Polonia nu mai este izolată în Europa.

Realitatea în privința aderării Ucrainei

A treia accelerare e vizibilă în cazul procesului de extindere, revenit acum în prim-plan ca necesitate geopolitică. Acesta, la rândul său, ridică întrebări de o importanță enormă care ajung până în inima integrării europene.

Dacă, poate peste 15 ani, Ucraina va deveni cel mai mare beneficiar al fondurilor agricole și de coeziune, cum intenționează UE să finanțeze acest lucru? Îi vor permite statele membre Uniunii să-și genereze propriile resurse pentru a finanța un buget tot mai mare? Va reuși UE - în prezent incapabilă să primească noi membri, întrucât nu-i poate ține sub ascultare nici măcar pe cei deja existenți - să-și reformeze procesul decizional? Poate ea să ajute statele membre, puternic îndatorate din cauza pandemiei, să-și pună la adăpost cetățenii de creșterea prețurilor la alimente și energie prin intermediul împrumuturilor colective?

Sunt chestiuni cruciale care îngrijorează extrem de mult guvernele, întrucât populiștii au început deja să le exploateze. Din cauza tulburărilor sociale, spațiul de manevră pe care-l au guvernele la Bruxelles s-ar putea micșora, într-un moment în care acțiunea comună și solidaritatea sunt absolut necesare.

„Suntem într-un tren de mare viteză care nu poate fi oprit”, a declarat un diplomat, referindu-se la decizia pripită de a li se oferi Ucrainei și Moldovei statutul de candidat. „E prea puțin timp pentru a putea cântări lucrurile temeinic.”

Din nefericire, Jacob Burckhardt n-a prea oferit și sfaturi.

Tot ce spune el e că crizele și fanatismul care le acompaniază adesea, „ca o febră”, nu sunt doar un aspect al vieții, ci și un indiciu că omenirii îi pasă de lucruri elevate, non-materiale. El l-a citat pe filozoful francez Ernest Renan: „Gândirea filozofică nu este niciodată mai liberă decât în marile zile ale istoriei”.

În vreme ce ne luptăm cu implicațiile războiului, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne asigurăm că acea libertate este folosită spre binele Europei. (Traducere: Andrei Suba, RADOR)