În urmă cu două secole Timișoara era cu puțin peste 100 de zile în urma Americii. Mai exact cu 112 zile. Doar atât a fost distanță între prima anestezie realizată în lume și prima realizată cu succes în orașul românesc. În urmă cu 45 de ani, un fiu de preot care a ajuns să facă ATI deoarece era cea mai indezirabilă activitate medicală a momentului, a prins atât de mult drag de meseria sa încât a ajuns să înființeze, la Timișoara, prima secție de Anestezie – Reaminamere, după cum se numea atunci. Doctorul Aurel Mogoșeanu are amintiri fabuloase din vremurile de început ale carierei sale. Acum, deși e pensionar, nu de puține ori se urcă pe bicicletă și vine la Spitalul Clinic de Urgeanță Județean ”Pius Brânzeu” din Timișoara să își viziteze foștii discipoli, care conduc Clinica ATI, devenită, între timp, una din cele mai moderne din Europa.

La 87 de ani, doctorul Aurel Mogoșeanu rămâne unul din pionierii ATI-ului românesc. A fost primul și cel mai longeviv anestezist timișorean, are în urmă 42 de ani de carieră, între 1960 și 2002.

Fiu de preot din Severin, a decis, la finalizarea liceului, să se facă medic. Nu a fost nici pe departe așa de simplu cum sună. Nu avea ”pedigree-ul” cerut de comuniști, dar nu a cedat. Toate, au un timp al lor, spune.

”Terminasem Liceul ”Traian”,  la Turnu Severin (n.r. 1950) şi pentru că tata era preot şi socotit chiabur nu m-au primit la înscrierea la facultate, şi nici în cămin. Am intrat în învăţământ la o şcoală de lângă Strehaia, pe principiul că dacă aveam un an în producţie, cum se spunea atunci, aveam mai mare trecere la intrarea în facultate.

Veneam ca ”om al muncii”. Tot nu m-am putut înscrie la medicină, ci la Institutul Pedagogic. Am absolvit Institutul, iar apoi am intrat în anul I la Facultatea de Medicină de la Timişoara. În cadrul Institutului Pedagogic mi-am satisfăcut şi stagiul militar, primind nu gradul de sublocotenent, cum se primea, ci pe cel de caporal, pentru că pe dosar scria ”fiu de chiabur şi popă””, povestește doctorul.

La Medicină însă a avut șansa să învețe de la celebrul doctor George Litarczek. În ultimul an de facultate, a ajuns ”intern” într-un spital din Timișoara. Practic, așa cum se proceda atunci, studentul locuia în instituția medicală și era 24 de ore din 24 la dispoziția chirurgilor. ”Internii eram socotiți că trebuie să facem lucrurile care nu le făceau plăcere altora”, își amintește. Unul din ele, anesteziile.

Brancardierii, cei mai curajoși anesteziști

”Pe vremea aceea, anestezia era foarte primitivă și periculoasă. Nu era administrată de oameni pregătiți special, ci de tineri – studenți interni, chirurgi începători, de ”surori”, cum se numeau atunci asistentele medicale. Se lucra la anestezie generală cu eter, care trebuia administrat fără aparatură, căci aceasta nu exista.

Practic, anestezia se dădea pe tifoane care se puneau pe fața pacientului astupând nările și gura, și se turnau, cu sticla, picături de eter, în funcție de cum considera cel care administra. Dacă era un tip fricos, dădea puțin și bolnavul nu adormea, devenind apoi agitat, pentru că se trezea în timpul operației. Dacă era un tip curajos, dădea mai mult.

Cei mai curajoși tipi era brancardierii. Până la urmă, când nu reușeau anestezia cadrele începătoare, chirurgii recurgeau la brancardieri. Care, mai mult în necunoștință de cauză, dădeau mai multă substanță”, povestește doctorul Mogoșeanu.

Apariția și dezvoltarea anesteziei ca specialitate a survenit ulterior și a diferit în diverse state ale lumii. În Anglia, anestezia a fost de la început specialitate directă, în Germania a survenit în cadul chirurgiei, adică anestezistul era un addendum al chirurgului, făcea parte din echipa acestuia, chirurgul era cel care ordona. Acest sistem a fost preluat și în chirurgia timișoreană, orașul fiind mai vestic și, deci, mai apropiat de Occident.

A ajuns anestezist pentru că era ”fiu de popă și chiabur”

Profesorul Mogoșeanu a ajuns să facă mai multe stagii de chirurgie în ultimul an de facultate, iar la examenul de specialitate, primul dat în România, în toamna anului 1960, s-a prezentat alături de alți 74 de concurenți. Voia să fie chirurg.

Pentru cele două posturi de anestezie disponibile au fost aleși ultimii candidați în ordinea mediilor.

”Mediile se făceau prin sumarea și împărțirea mediilor profesionale și politice. Eu fiind cu probleme de dosar, fiind etichetat fiu de preot și chiabur, am fost clasificat din medie profesională mare (19,66 din 20) pe locul 74 din 75. Așa am ajuns să iau unul din cele două posturi de anestezist. Cei din spital s-au bucurat pentru că eram bărbat, femeile fiind considerate prea sensibile pentru munca aceasta”, mai își amintește medicul.

Secția de Reanimare înființată în 1974

Cu o evoluție profesională remarcabilă și un stagiu în Copenhaga, medicul a ajuns în postura de a primi sarcina să înființeze prima secție de Anestezie – Reanimare, cum se numea atunci, din cadrul noului Spital Județean din Timișoara. Era anul 1974, iar el a primit etajul 2 al unității medicale.

Clinica avea 20 de paturi la moementul respectiv, și un aparat ”antic” de respirație artificială.

Și-a creat rapid o reputație de șef de secție dificil pentru că ajungea des la discuții tensionate cu colegii chirurgi care nu efectuau analize pacineților înainte de a-i urca pe masa de operații. Dar așa se făcea medicină atunci.

Să amintim numai că, pentru tranfuzii, se efectua o singură probă de compatibilitate a sângelui.  În mandatul său, doctorul Mogoșeanu a impus să se facă cinci teste de compatibilitate, spre disperarea asistentelor care trebuiau să se ocupe de prelevarea sângelui și, deci, aveau mai mult de lucru.

Șef de promoție cu sindrom burnout

După trei ani de la pornirea secției, erau așa de puțini anesteziști și așa mult de lucru, încât doctorul Mogoșeanu petrecea aproape tot timpul în spital.

”Veneam dimineața, la ora 17,00 terminam programul, apoi reveneam seara la contravizită, iar noaptea pe la 23,00 – 24,00, mă chemau de acasă cu salvarea, ca să intervin în anestezii, deoarece apăreau urgențe. Tracasat fiind zi și noapte, după trei ani am făcut burnout. Nu mai puteam să dorm, când auzeam o salvare sau că bate cineva la ușă (eu neavând telefon atunci), făceam crize.

Eram proaspăt însurat și credeam că doamna mea mă va lăsa. Așa am ajuns să mă internez la Neurologie, după ce un coleg medic i-a atras atenția soției că sunt foarte tensionat. De acolo m-au trimis la Sanatoriul de psihiatrie la Săvârșin. Eu, șef de promoție în facultate, șef de secție în spital, ajunsesem la psihiatrie. A fost un moment extraordinar. Mulțumesc și acum soției mele care m-a încurajat. După tratament m-am întors la serviciu și am zis că trebuie să nu mă dau bătut”, își amintește medicul.

”Pentru anestezie spinală făceam acele cu pila”

În anul 1992, când s-a înfiinţat disciplina de Terapie Intensivă în cadrul Institutului de Medicină Timişoara, doctorul Mogoșeanu a putut susține examenele în urma cărora a devenit profesor universitar. A atras mulți studenți spre această specializare, fiind unul dintre puținii specialiști din România care îi lăsa pe tineri să practice efectiv actul medical, nu doar să îl asiste.

Miza profesorului Aurel Mogoșeanu a fost ca anestezia timișoreană să continue fie una a premierelor. Sub coordonarea sa, pe partea de anestezie, la spitalul timișorean a fost realizat primul tranaplant din România, de la un pacient în moarte cerebrală.

”Prima flexulă am făcut-o adusă de un coleg din Germania. Eram foarte mândru. Primul cateter, tot așa. Înainte, confecționam și noi catetere: făcusem rost de tuburi subțiri din plastic pe care le sterilizam. Cel mai mult ne doream acul special pentru anestezia spinală, pe care însă nu l-am putut avea în secție decât după Rrevoluție.

Până atunci, îl confecționam singuri, cu pila. Azi când văd ce nivel este la Clinica ATI, ce personal, ce apartură și ce atmosferă e aici, mă gândesc că eu am fost nimic față de ce e acum”, a mai spus doctorul Aurel Mogoșeanu.

Fotografii: Adrian Pîclișan