Nici un alt autor român care lucrează azi nu scrie cărți care să-mi placă și să mă intrige mai mult. Romanele lui Radu Aldulescu transpun o experiență personală venind dintr-o parte a societății românești pe care nu am cunoscut-o și la care nu aș fi avut niciodată acces dacă proza lui nu m-ar fi ajutat să o văd și să o înțeleg.
Radu Aldulescu are un înnăscut instinct al stilului realist neegalat de nici un alt prozator contemporan, iar arta lui îmbogățește înțelegerea profundă a zonelor marginale ale societății noastre. Zilele trecute am citit știrea că Radu Aldulescu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Nu văd în acest act o evaluare a literaturii lui Radu Aldulescu, a cărei valoare e incontestabilă, ci doar a raporturilor sale cu actualul Consiliu care conduce Uniunea. L-am cunoscut pe Radu Aldulescu în preajma Crăciunului din 1993, la ceremonia de decernare a Premiilor Nemira, acea inițiativă a regretatului Valentin Nicolau care a făcut mult bine literaturii române din anii `90. În anul acela, Horia-Roman Patapievici a primit premiul pentru eseu, Radu Aldulescu pentru excelentul său roman „Amantul Colivăresei“, iar eu pentru nuvelă. Am citit „Amantul Colivăresei“ când Nemira l-a publicat și mi-a plăcut enorm stilul direct, dialogurile naturale, dinamica inspirată a narațiunii. Am citit cu o pasiune la fel de mare romanul „Sonată pentru acordeon“, care mi se pare unul dintre cele mai poetice romane scrise după 1990, dureros de autentic, clădit pe o experiență frustă, dublată de empatie, înțelepciune și de o aleasă artă a limbii literare. În aprilie 2009, m-am întâlnit cu Radu Aldulescu la Budapesta, la Festivalul Cărții, și am avut ocazia, la unul dintre evenimentele literare din cadrul acelui Festival, să spun prima oară ce cred despre înalta calitate a prozei lui Radu Aldulescu. Am fost alături de Radu Aldulescu în primăvara lui 2013 la Salon du Livre, în Paris, atunci când România a fost țară invitată, și am fost încântat să văd că opera lui iese pe plan internațional. Radu Aldulescu e un autor de prim rang al literaturii de azi, iar acum Uniunea l-a exclus, printr-o decizie a Consiliului, alături de Catia Maxim, Mugur Grosu, Dinu Adam, Ioan Vieru și Adrian Lustig. După acest episod, înțeleg că Ruxandra Cesereanu și-a prezentat demisia din Consiliul Uniunii Scriitorilor, iar un număr de scriitori șiau prezentat la rândul lor demisia din Uniunii Scriitorilor: Alex Goldiș, Ştefan Baghiu, Paul Cernat, Bogdan Crețu, Stefan Manasia, Andrei Terian, Dragoș Varga, Vasile Baghiu. În același timp, Radu Vancu și Dan Lungu au redactat o scrisoare deschisă care între timp a căpătat susținerea a peste trei sute de semnături și care arată că „din comunicatul oficial al USR nu reiese limpede în ce mod anume ar fi încălcat scriitorii excluși statutul Uniunii.“ În plus, spune scrisoarea deschisă, „este regretabil și revoltător faptul că niște creatori monitorizează, suspendă și exclud alți creatori din singura Uniune de creație de profil din România. Printre cei excluși se află și scriitorul Radu Aldulescu, autor a 12 romane de mare succes, laureat al celor mai importante premii pentru literatură din România, tradus și citit în limbi de circulație internațională. Indiferent cât de incomod ar putea fi un scriitor precum Radu Aldulescu ca persoană, Uniunea Scriitorilor ar trebui să fie cel dintâi garant al respectării libertății de expresie, condiție esențială a oricărui act de creație. Solicităm Conducerii Uniunii Scriitorilor din România revocarea acestor excluderi abuzive, precum și demisia în bloc a membrilor acestui Consiliu care, spre dezonoarea lui, a votat «în unanimitate».“ Iată, s-au întâmplat toate aceste lucruri. Dar ce ar putea încheia acest conflict fratricid din interiorul lumii literare? Unde e punctul de echilibru al acestui proces care pare să nu mai aibă sfârșit?
Recomandările noastre
