George Friedman, fondatorul Institutului Stratfor și al companiei de analiză Geopolitical Futures, și unul dintre cei mai apreciați geo-strategi din lume, face un comentariu devastator la adresa scutului anti-rachetă, care ar trebui să apere România. Reproducem fără comentarii textul integral al analizei lui Friedman.

Un sistem american de apărare cu rachete balistice a devenit operațional în România pe 5 mai. Construirea sistemului a durat mai mulți ani. A fost finalizat în decembrie, dar a trebuit integrat în sistemul mai larg de apărare cu rachete al NATO pentru a deveni cu adevărat operațional.

Sistemele de apărare cu rachete au devenit în Europa mai mult un simbol politic decât o armă. Dacă simbolurile politice contează, atunci voi afirma că și-a îndeplinit scopul, pentru că este greu să luăm în considerare scopul militar al proiectului.

Sistemul este conceput pentru a stopa una sau mai multe rachete (numărul precis nu este cunoscut) care țintesc o suprafață vastă. Acesta ar fi ineficient împotriva Rusiei, dacă aceasta ar dori să declanșeze un atac nuclear asupra Europei, deoarece sistemul ar fi depășit cu ușurință după un număr relativ mic de rachete și ar fi total irelevant dacă atacul Rusiei ar fi unul masiv, ceea ce ar fi cu siguranță la îndemâna sa. Dacă o altă putere nucleară ar decide să lanseze un atac nuclear, probabil că ar avea mai puține rachete, așa că sistemul ar putea fi eficient.

Este destul de neclar de ce un stat cu relativ puține rachete nucleare ar lansa un asemenea atac, și încă și mai neclar de ce ar ținti Europa.

Armele nucleare au fost dezvoltate de Statele Unite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a înlocui atacurile masive cu bombe convenționale. Bombardierele din Al Doilea Război Mondial erau atât de puțin precise încât pentru distrugerea unei singure fabrici era nevoie de mii de bombe. Implicit, de vreme ce majoritatea fabricilor aveau nevoie de muncitori și erau construite în orașe, distrugerea câtorva fabrici necesita distrugerea întregului oraș.

Peste 100.000 de persoane au fost ucise la Tokyo în cursul a trei zile de raiduri aeriene masive. Un număr comparabil de oameni au murit la Hiroshima și Nagasaki. Mărimea bombei aruncate la Hiroshima nu era doar una de distrugere în masă, ci una de distrugere în masă PRECISĂ. Exact această precizie a îngrozit oamenii. Între 1914 și 1945 se obișnuiseră cu cifre uriașe de morți, însă ideea că o singură armă poate ucide atât de mulți oameni a transformat bombele nucleare din arme în întruchiparea Iadului. Hiroshima este cunoscută în întreaga lume, bombardamentul din Tokyo, nu.

Armele nucleare au devenit pe bună dreptat asociate cu apocalipticul sfârșit al lumii. S-au scris romane despre asta. Amintesc trei: „Alas, Babylon”, „On the Beach” și „Fail-Safe”. Toate erau despre catastrofe nucleare, dar nici una nu încerca să explice originile politice ale acestui război. Sistemul de decizie care a dus la acest război era lăsat deoparte. „Fail-Safe” postula o eroare tehnică care a dus la război. „On The Beach” avea ceva mențiuni vagi despre Albania, dar nu explica de ce au fost lansate rachetele. „Alas, Babylon” vorbește despre un avion al US Navy care deschide focul spre un avion sovietic deasupra Siriei, iar acesta se prăbușește peste un depozit de arme nucleare. Una explodează, ceea ce determină sovieticii să lanseze un atac nuclear total asupra Statelor Unite.

Originile războiului erau lăsate în ceață, deoarece în vreme ce a imagina un război nuclear era la îndemâna oricui, nu oricine putea imagina un șir coerent de argumente care ar împinge o țară să lanseze un război nuclear asupra unei alte puteri nucleare. Iar aceasta, din cauză că nu exista un motiv rațional. Scopul militar – distrugerea țintelor în orașe prin distrugere în masă -  era evitat cu ajutorul armele de mare precizie.

Iar anihilarea orașelor este inutilă, deoarece nu acolo sunt masate forțele inamicului. În 1973, în timpul războiului Arabo-Israelian, Israelul, aflat sub mare presiune, a luat în considerare posibilitatea folosirii armelor nucleare. În final, a ales să nu o facă, din mai multe motive, dar mai ales pentru că nu ar fi realizat nimic din punct de vedere militar. Ar fi putut distruge Damascul, dar armata siriană și comandanții ei din teren nu se aflau acolo. Iar a ataca forțele de pe Înălțimile Golan ar fi ucis ambele tabere.

Calculul politic prin care a fost evitat războiul nuclear a fost unul rațional. De aceea, cei îngroziți de războiul nuclear s-au întors spre o altă explicație: nebunia. „Dr, Strangelove” presupune că un general american își pierde mințile și trimite bombardierele B-52 să atace Uniunea Sovietică. Totuși, pentru a explica scenariul, pilotul trebuie să fie și el nebun de legat, ambasadorul Rusiei în Statele Unite, țicnit, iar Dr, Strangelove, care pare să fie un consilier pe probleme de securitate națională, nu este sănătos. Cu toții sunt nebuni.

În anii 1950, se presupunea că atunci când China va avea arme nucleare va urma holocaustul mondial. Mao era cunoscut ca nebun. O dată a zis că pentru China nu ar fi o problemă dacă ar pierde câteva milioane de oameni într-un război nuclear.

Mao nu era impresionat de moartea la scară mare, dar nu era chiar atât de nebun. Și, mai important, ceilalți oameni din jurul lui, nu erau nebuni. Spre deosebire de „Dr. Strangelove”, exista cineva care ținea la familia sa.

Scenariul nebunilor este singura explicație coerentă pentru a începe un război nuclear, dar lui i se opune realitatea. De la Al II-lea Război Mondial, nici o națiune nu a mai folosit arme nuclare în nici un el de scop. Pentru Statele Unite, armele nucleare nu ar fi avut nici o utilitate în Vietnam, nici pentru URSS în Afganistan. Și chiar dacă ar fi avut, ambele țări ar fi acceptat mai degrabă înfrângerea decât să le folosească.

Realitatea palpabilă este că nici una dintre țările cu capacități nucleare și cu conflicte aprige cu vecinii nu a apelat totuși la armele nucleare. Ar fi trebuit să fie nebune pentru a le folosi.

Este foarte probabil ca dușmanul tău să nu prețuiască viața așa cum o prețuiești tu. De aceea, Iranul sau Coreea de Nord ar putea lansa atacuri. Însă, în mod evident, lui Kim Jong-un îi place prea mult să se joace de-a Dumnezeu, pentru a strica totul. Iar în Iran, corupția sălbatică este reconfortantă. Oamenii cărora le place să adune bani sunt rareoir sinucigași. Teoria nebunilor nu funcționează.

Sigur, războaiele sunt duse cu elicoptere, blindate și infanterie bine antrenată, trăgând rachete teleghidate înspre tancuri. Aceasta este substanța războiului. Problema cu scutul anti-rachetă este că banii cheltuiți pentru a-l construi ar fi putut fi folosiți pentru a pregăti România, Polonia și Țările Baltice pentru război.

Dar Statele Unite au o fixație pentru armele complexe, create să facă față unor amenințări improbabile, iar Polonia și România privest construirea acestui sistem anti-rachetă ca un simbol al hotărârii Americii de a le apăra. Doar că le apără împotriva unei amenințări improbabile, din două motive. Primul, atacurile nucleare sunt improbabile. Al doilea, un oraș european este improbabil să fie o țintă înaintea altor orașe precum Tel Aviv. Karachi sau Mumbai.

Armele nucleare nu sunt ceva banal. Un atac nuclear ar fi ceva îngrozitor și de aceea improbabil. Este o amenințare care trebuie respinsă. A presupune contrariul ar însemna să privim cu ușurință destinul umanității. În mod ideal, am distruge armele nucleare, însă armele nucleare nu trăiesc în silozuri. Ele trăiesc în mințile oamenilor care știu cum să le construiască. A distruge armele nucleare nu ar distruge știința de a le construi. Trebuie să fim raționali în evaluarea riscurilor. Amenințarea unei lovituri nucleare este una foarte mică. Probabilitatea unui război convențional este cu mult mai mare.

Scutul anti-rachetă apără de o apocalipsă pentru care nici cei mai mari romancieri nu au fost capabili să imagineze un scenariu convingător. Însă războaiele convenționale au făcut ravagii după Al II-lea Război Mondial. Banii dați pe scutul anti-rachetă ar fi fost cheltuiți cu mai mult folos împotriva unor amenințări mult mai probabile.