Cazul lui e sfâșietor de simplu: în 2007, la Londra, a cunoscut o femeie, Claudia, au făcut doi copii, Diana și Andy, care au acum 8 și, respectiv, 5 ani. Acum nu-i mai au. Copiii sunt dați spre adopție de statul britanic. Ultimul proces a avut sentința pe 13 mai.

Sunt câteva elemente de noutate pe care le-aș evidenția, reluând povestea de la epilogul care se consumă zilele astea spre decembrie 2015, momentul în care Barbu a avut ultimul contact cu autoritățile țării de care îi aparțin de drept, el și copiii, România.


Nicio poveste fără un neamț

Barbu face greva foamei în fața sediului CEDO, fără a urmări un scop precis. Nu are încă sentința motivată prin care a pierdut definitiv la Londra și nu poate, deocamdată, sesiza oficial CEDO, ci doar să le atragă atenția, flămânzind sub geamul lor. Știe că sesizarea Curții de la Strasbourg se face dificil, totuși îmi pare plin de speranță. La un moment dat spune: „Când o să venim toți 3 acasă ( el și copiii -n.n.) o să ne caute televiziunile și vom povesti ce am pățit!” Tehnic, nu știu cum va realiza asta. Îi spun că sunt sceptic și el îmi trimite un link spre o știre despre statul german care a recuperat copiii unei familii de nemți din ghearele temutului Barnervet norvegian. Nu-i explic diferența între Germania și România. Nici nu cred că e nevoie, știe el mai bine care e diferența.


FOTO: Instantaneu din timpul protestului lui Florin Barbu, la Strasbourg



Copiii sunt cetățeni români. Printr- un noroc, la naștere, părin ții nu aveau formele definitivate și nu au putut primi cetățenia britanică.

„Nu arunc cu pietre”

În 2013, el și Claudia au început să se certe zilnic. El era gelos și timpul avea să demonstreze că avea dreptate. De la ceartă la violență e doar un pas și ei îl fac. „Copiii nu au fost loviți niciodată, scrie și în actele englezilor, dar îmi pare rău, știu cât de mare a fost trauma emoțională!”. Micuții sunt luați din familie în martie 2014. De atunci a pierdut orice proces. Dacă el și Claudia promiteau că vor restabili familia, li se spunea că nu e bine, dacă mama cerea singură copiii în îngrijire, i se spunea că nu e bine, având probleme emoționale și o familie destrămată.

În decembrie 2015, Barbu merge la ambasadă. Cere ajutor și i se oferă o listă cu avocați, de pe net. Îi cer numele persoanelor contactate la misiunea diplomatică și îmi spune: „Nu arunc cu pietre în ei. Dacă mă întorc în Londra, dacă mai am nevoie de ei… Eu sunt prea mic, eu cer doar ajutor. Sunt alții care vor judeca.”

O minciună

Începe ultimul proces, Barbu neapelând la niciunul din avocații scoși de pe internet de funcționarii de la ambasadă.

Procesul a început pe 13 mai 2016. A intrat încrezător. Încă din februarie, un senator român și un deputat englez îi promiseseră că situația se va rezolva. O minciună. A ajuns să discute cu ei prin „forță”, după patruzile de greva foamei în fața sediului Parlamentului European.

Pe parcursul celorlalte litigii, Barbu și Claudia au cerut judecătorilor ca Diana și Andy să fie duși, măcar din când în când, la o biserică ortodoxă și la reuniuni ale comunității românești, pentru a cunoaște credința și limba părinților lor. Li s-a spus că nu se poate pentru că la Social Services nu e personal destul. O decizie care a avut un efect asupra căruia vom reveni.

Tot de la funcționarii sociali, Barbu a aflat că Diana și Andy au fost dați în grijă unui cuplu de bărbați, dar a fost asigurat că nu le va lipsi nimic, cei doi noi tați având venituri de peste un milion de lire sterline pe an. Imaginați-vă câtă liniște e în sufletul acestui om.

„O să vă spună copiii”

Procesul a durat 3 zile, din 13 în 16 mai. Se dezbătea plasarea copiilor. Părinții au venit cu 4 soluții: plasarea la tată, la mamă, la sora sau la mama tatălui. Se resping toate, pe motiv că Diana și Andy ar fi traumatizați pentru că… nu mai știu limba română și nu ar putea comunica. Sunt dați în plasament la cuplul care îi are deja în grijă. Mai e un singur proces – se va desfășura luna viitoare în Anglia – de definitivare a adopției. Familia naturală și statul român nu au fost contactați și probabil nici nu vor fi.

Și totuși Barbu îmi repetă la sfârșit: ”O să vă spună copiii mai multe când venim înapoi. Toată lumea o să vrea să îi vadă”…