Iulian Vlad, ultimul șef al Securității, s-a hotărât să scoată la suprafață noi detalii legate de evenimente mai puțin cunoscute din istoria României dinainte de 1989. O carte semnată de generalul SRI (r) Aurel I. Rogojan, fost șef de cabinet al gen. Iulian Vlad înainte de căderea lui Ceaușescu, conține la final câteva fragmente dintr-un interviu. Un interviu în care accentul cade pe Ion Iliescu și modul în care acesta s-a comportat cu Nicolae Ceaușescu, dar și cu cei care i-au fost colegi, după Revoluția din 1989.

Extrasele fac parte din ultima carte, o apariţie a Editurii Compania,  Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

(...)Din copilărie mi-a fost insuflată dorinţa de învăţătură. Mama mea nu absolvise decât trei clase primare. Bunica paternă, care nu a făcut nici o clasă de şcoală, a secondat-o foarte mult pe mama în tot ceea ce avea de făcut în gospodărie şi în casă pentru copii. Eram eu şi sora mea. Am mai avut un frate, dar a murit de mic. Mama şi bunica s-au străduit să facă tot ceea ce le stătea în putinţă ca să mă dea la şcoală şi să capăt cât mai multă învăţătură. Le datorez enorm de mult pentru tot ceea ce au făcut pentru mine ca să mă dea să învăţ carte. A fost marea lor dorinţă de a fi învăţător.

Ulterior am fost cooptat pentru activitate politică în paralel cu acti­vitatea didactică. Apoi am fost promovat în diverse funcţii, de la prim-secretar de plasă, cum era atunci organizarea administrativ-teritorială a ţării, până la comitetul judeţean, membru în biroul judeţean. Apoi am fost promovat la Comitetul Central al UTM-ului în primăvara anului 1949, când l-am cunoscut şi pe preşedintele de mai târziu al României, Ion Iliescu. Era un an diferenţa de vârstă dintre noi. El este născut în anul 1930, iar eu în anul 1931. Până la unificarea organizaţiilor de tineret, fusese preşedintele pe ţară al Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România. De mai mult timp fusese luat în atenţie atât pentru calităţile sale, cât şi pentru faptul că era fiu de ilegalist. La scurtă vreme a fost trimis la studii în URSS, încredinţându-i-se şi funcţia de conducător al organizaţiei politice a studenţilor români aflaţi la Moscova. Tatăl său era un cunoscut ilegalist. Se pare că o parte din timpul în care se dedicase partidului l-a petrecut în emigraţie, în URSS.

[…] În ce mă priveşte, în toamna anului 1951 am fost trimis la Şcoala militară de ofiţeri a Ministerului de Interne, după a cărei absolvire, la 1 mai 1952, am slujit neîntrerupt în acest minister până în ultima zi a lunii decembrie 1989, când am fost arestat. […]

Aţi amintit în evocarea succintă a biografiei dumneavoastră şi de faptul că l-aţi cunoscut pe Ion Iliescu. Ştiu şi eu dintr-o istorisire orală că în tinereţe l-aţi cunoscut şi aţi avut activităţi comune. Am văzut chiar şi o poză de grup într-o tabără de tineret, undeva la Timişul de Sus sau de Jos…

La Timişul de Sus.

Ion Iliescu este cel care, după un simulacru de judecată sumară a şefului statului din ziua de luni 25 decembrie 1989, i-a succedat practic […] lui Nicolae Ceauşescu. Ştim, de asemenea, că el a fost iniţial foarte apropiat cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu. Când s-au separat apele ? Când s-au învolburat şi a început ceea ce mai mult sau mai puţin se ştie ?

[…] Aşa cum îl cunosc eu, omul acesta are incontestabil o sumă de calităţi, dar are şi unele defecte definitorii […]. Unul dintre ele, şi nu unul lipsit de importanţă, a fost dorinţa permanentă şi nestăpânită de a ajunge cât mai sus. Cu sau fără merit. A avut întotdeauna grijă să-şi mascheze această înclinaţie, astfel încât târziu, chiar foarte târziu, i-a fost cunoscută. În acelaşi timp, este un om ascuns, ranchiunos şi răzbunător. Este absolut fals zâmbetul « larg » şi binevoitor pe care îl afişează aproape permanent. Este suficient în asemenea momente să-i priveşti ochii şi faţa pentru a observa cât de fals este.

Având în vedere cele spuse şi rezumându-mă doar la atât, când a fost în graţiile cuplului Ceauşescu, el a nutrit speranţa, în intimitatea sa, să-i ia locul lui Nicolae Ceauşescu, să ajungă în funcţia supremă în partid şi în stat.

Da, acum pot fi mai bine înţelese motivele sincopelor şi declinului carierei sale politice.

[…] Revenind la anii lui de început, trebuie spus că nu şi-a uitat nici interesul mai apropiat […], iar interesul apropiat a fost şi acela de a-şi continua studiile, şi nu de a le face oriunde, că putea să le facă foarte bine şi la Bucureşti. El a fost trimis pe cheltuiala statului român în URSS. […] Este adevărat că şcolile sovietice de la vremea aceea erau şcoli de renume. […] Nici acolo, pe timpul studiilor, nu s-a despărţit de funcţiile politice. A continuat, deci, să îşi exercite într-un fel sau altul influenţa politică şi să aibă şi susţinerea necesară de mai târziu.

După încheierea studiilor în URSS a lucrat un timp la Uniunea Inter­naţională a Studenţilor, care avea sediul la Praga. Apoi a devenit prim-secretar al UTM-ului. Era un salt foarte important, şi asta mai cu seamă datorită influenţei exercitate şi acţiunilor pe care la vremea respecti­vă Ceau­şescu le-a întreprins în favoarea lui, determinându-l pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi din conducerea partidului să accepte ca Ion Iliescu să fie cel ales în funcţia de prim-secretar al UTM. Aceasta era procedura. Sigur, formal se făceau nişte alegeri […], dar la partid se hotăra, iar funcţia supremă în organizaţia de tineret nu o putea ocupa oricine, Gheorghiu-Dej trebuia să dea ultima aprobare. Dar cine era cel care trebuia să facă propunerea ? Acesta era Nicolae Ceauşescu, care la vremea respectivă în­deplinea funcţia de secretar cu problemele organizatorice la Comitetul Central al Partidului. El coordona şi organizaţiile de masă, printre care şi Uniunea Tineretului Muncitor. Din cele ce ne-a povestit Paul Nicu­lescu-Mizil la Jilava, Gheorghiu-Dej l-ar fi atenţionat pe Ceauşescu să nu îl tot împingă în faţă pe Iliescu, pentru că « ce iese din pisică tot şoa­reci mănâncă ». Se spunea că Gheorghiu-Dej ar fi avut nişte conflicte, direct sau indirect, cu tatăl lui Ion Iliescu, şi care, în plus, nu ştiu ce greşeli politice mai făcuse şi din care motive fusese marginalizat. Probabil că el era în tabăra opusă lui Gheorghiu-Dej. Fusese între emigranţii de la Mos­cova, or Gheorghiu-Dej era reprezentantul comuniştilor din ţară şi din în­chisori, de aici tot timpul între ei exista o separaţie, să zic aşa, o despărţire.

Unii erau la Hotelul Lux din Moscova, ceilalţi – în barăcile concen­traţionarului de la Târgu Jiu…

Foarte plastic ce ai spus. Cât a ţinut sau nu a ţinut Ceauşescu cont de sfatul lui Dej este altceva. Cert este că, după modele pe care le ştim şi pe care cu siguranţă Ceauşescu şi le-a însuşit la perfecţie, el a încercat să promoveze nişte oameni care ulterior să îl susţină, mai ales după moartea lui Dej. Prin astfel de oameni şi prin alţii care i s-au alăturat deschis, Ceau­şescu a început o campanie de minimalizare a perioadei lui Dej. A început apoi reabilitarea celor persecutaţi de Dej, printre ei fiind şi tatăl lui Iliescu. O dovadă a acestei acţiuni politice a fost promovarea în ierarhii tot mai înalte a lui Ion Iliescu. Aducerea lui la Comitetul Central în funcţia de adjunct al şefului Secţiei Propagandă, apoi de şef al Secţiei şi secretar al Comitetului Central, iar în final de membru al Comitetului Politic Executiv. Nu mult după aceea a urmat traseul invers, al retrogradării, trimiterea în funcţia de prim-secretar la Iaşi şi apoi, din nou, o retrogradare la Timi­şoara şi, în sfârşit, la Comitetul de Stat al Apelor, ca să încheie la Editura Tehnică.

Şi aş completa şi cu nedezminţita sete şi luptă pentru putere, după re­ţetele clasice ale sistemului. Dar în legătură cu relaţiile de muncă avute cu Ion Iliescu în perioada în care amândoi eraţi activişti în mişcarea de tineret şi ulterior, cum au fost aceste raporturi ?

De când l-am cunoscut – din primăvara anului 1949 şi până în de­cembrie 1989 –, eu am avut cu el raporturi normale. La Comitetul Central al UTM-ului lucram în secţii diferite, nu lucram în aceeaşi secţie, dar ne-am cunoscut. Fiind trimis la studii în URSS, el era disponibil mai ales în timpul vacanţelor mari. Atunci venea aproape zi de zi la Comitetul Central. Şi ulterior relaţiile noastre, deşi sporadice, s-au menţinut normale. Pe când era ministru al Apelor şi mai ales prim-secretar la Iaşi, am avut câteva întâlniri pe probleme de muncă. Esenţial este că ne cunoşteam, fiecare ştiam ce loc am avut la un anumit moment şi ce poziţie am ocupat.

Tocmai din pricina asta am rămas surprins că, în interviurile acordate lui Vladimir Tismăneanu şi consemnate într-o carte, întrebat fiind „Când l-aţi cunoscut pe generalul Vlad ?“, a răspuns că în decembrie 1989. Eu, care personal am putut să constat că, cel puţin în septembrie 1977, când era prim-secretar la Iaşi, aţi avut câteva discuţii, iar eu eram undeva în spate. Am observat că vă cunoşteaţi destul de bine. De aceea m-am mirat când i-a spus lui Tismăneanu că nu v-a cunoscut decât în de­cembrie 1989.

Da, […] este o altă latură a caracterului acestui om. Vrând, probabil, să se detaşeze cu totul de cei care, prin poziţiile pe care le-au ocupat în timpul regimului Ceauşescu şi ca să demonstreze că nu a avut nici un fel de legătură cu ei […], a dat acel răspuns, care, literalmente, pe mine m-a indignat. Şi aceasta nu pentru nu ştiu care motive, ci pentru lipsa lui de corectitudine. Adică sunt atâţia oameni care ştiu foarte bine care au fost relaţiile noastre în decursul timpului şi să vii acum să spui, aşa, foarte degajat […], « în decembrie 1989 » !

În decembrie 1989, prin tot ceea ce am făcut, eu am venit, implicit şi explicit, în sprijinul lui. Atunci nu era altă soluţie. Dacă premeditam ceva sau dacă urmăream atingerea unui anumit scop, consecinţele ar fi fost absolut imprevizibile. Or, aşa ceva, niciodată, în nici o împrejurare, nu aş fi putut face.

Şi drept recunoaştere sau mulţumire…

Trei condamnări care, cumulate, au însumat aproape 25 de ani de închisoare… »