Şi dacă până mai ieri cei care contestau formatul 5 plus 2 erau foarte puţini, în ultimele zile numărul lor a crescut considerabil. Cu alte cuvinte, pentru tot mai multă lume a devenit clar că acest format este deja depăşit de timp, iar starea de lucruri nu mai poate rămâne neschimbată. Pentru a înţelege însă ce se întâmplă acum, e nevoie să revenim puţin în trecut.

Negocierile în format pentagonal (Chişinăul şi Tiraspolul – părţi şi Rusia, Ucraina, OSCE – mediatori şi garanţi) au fost instituite după încetarea conflictului armat de pe Nistru. La acea etapă, Chişinăul nu prea avea mare spaţiu de manevră şi, chiar dacă era evident că părţile în conflict sunt Moldova şi Rusia (ţări care au şi semnat Acordul de încetare a focului), tânărul stat Republica Moldova a trebuit să accepte acel format. Scopul pe termen scurt a fost atins – stabilizarea situaţiei, însă pe termen mediu şi lung era clar că acel format nu va avea sorţi de izbândă. Mai mult chiar, în formula în care fusese conceput, el putea doar să îngheţe conflictul existent, dar nicidecum să contribuie la depăşirea lui.

Cu trecerea anilor însă, datele problemei s-au schimbat. Conflictul transnistrean a ajuns pe masa marilor cancelarii occidentale şi nu atât ca urmare a eforturilor depuse în vederea internaţionalizării lui, ci mai degrabă drept consecinţă a proceselor geopolitice care aveau loc pe continent. Aici mă refer în special la extinderea UE şi NATO, organizaţii internaţionale care au ajuns să aibă frontiere pe Prut, iar așa-zisa construcție statală nerecunoscută de nimeni –  Transnistria, pe teritoriul căreia se află cel mai mare depozit de armament necontrolat din Europa, a ajuns ca o sulă rusească în coastele Occidentului. În consecinţă, NATO şi UE s-au mişcat rapid şi, pentru a nu pierde cu totul terenul de sub picioare, Rusia a trebuit să accepte ca soluţie de compromis extinderea formatului de negocieri, adică atragerea UE şi SUA cu statut de observatori. Aşa a apărut formatul 5 plus 2.

Fără îndoială, extinderea formatului a constituit un lucru pozitiv la acel moment şi eu am fost unul dintre acei care la etapa respectivă am tratat cu mult optimism o asemenea schimbare. Însă eu am crezut că aceasta este doar o etapă provizorie, un pas spre acţiuni ulterioare, care ar fi vizat reformarea cardinală a formatului de negocieri, lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat. Din contra, s-a făcut tot posibilul pentru a consolida formatul de negocieri într-o formulă, care lipsea practic de orice acţiune SUA şi UE, păstra în formatul de negocieri un raport de forţe total neconvenabil Chişinăului şi, cel mai important, continua să pună un accent greşit pe însăşi esenţa negocierilor. De aceea, pe parcursul ultimului mai bine de un deceniu eu am promovat insistent ideea că acest format trebuie schimbat neapărat, iar esenţa schimbărilor era: Rusia şi Moldova – părţi în conflict, OSCE, SUA, UE şi Ucraina – mediatori şi garanţi, iar Transnistria în genere urma să fie exclusă din această schemă. Discutabil era rolul României, care putea participa în negocieri fie ca parte a NATO şi UE, fie ca mediator şi garant cu drepturi depline.

Primul moment oportun pentru schimbarea formatului de negocieri a fost în 2003, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că Rusia este parte în conflictul transnistrean şi nu poate fi mediator şi garant. Al doilea moment oportun a apărut odată cu declanșarea războiului din Georgia din 2008, în timpul căruia s-a văzut clar că Rusia nu poate fi mediator al conflictelor din spaţiul ex-sovietic, că este un stat agresor care va susţine tot timpul separatismul.

Al treilea moment oportun îl constituie criza din Crimeea, care a demonstrat că Rusia nu a renunţat la ambiţiile sale imperiale şi că de fiecare dată va folosi factorul separatist pentru a-şi reface sferele de influenţă. Iată de ce eu şi colegii mei de partid am încercat de nenumărate ori să determinăm o schimbare de atitudine din partea celor care au putere de decizie, însă fără succes. S-a insistat cu o încăpăţânare greu de descris asupra păstrării unui format ineficient şi care dezavantajează evident Chişinăul, şi am ajuns unde am ajuns.

Eşecul rundei de negocieri în formatul 5 plus 2 de la Viena a fost ultimul cui în capacul sicriului respectivului format. După aceasta, cred că numai cei lipsiți total de simțul realității ar mai putea miza pe acest format. Şi aici nu mă refer la factorii de decizie din exterior, care-şi au calculele lor, ci la politicienii de la Chişinău. Dar cum noi trăim în ţara minunilor, unde se poate întâmpla orice, nu avem decât să aşteptăm şi să vedem ce va fi în continuare.