Era un bărbat de 50 de ani, de statură mijlocie, robust, ardelean din Reghin sau din apropiere, cu un glas baritonal. Nu părea marcat de umilinţe sau înfrânt. Evoca intelectuali şi oameni politici interbelici pe care îi cunoscuse, mărturisindu-şi deschis patriotismul. Spre sfârşitul mesei, pe la ora 10 sau 11, după câteva pahare de vin, a început să declame din Goga:

„Sus la crâşmă-n Dealu Mare

De trei zile ţin soborul.

De trei zile beau şi-mi zice,

Din lăută, Lae Chiorul”.

Eram fermecat de omul acela care recita atât de frumos, rezemat comod – cu aerul unui domn – în speteaza scaunului. A doua zi i-am cerut bani tatălui meu şi am cumpărat de la librărie un volum cu versuri de Goga editat în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în care am regăsit versurile scandate de Netea, citindu-le şi recitindu-le până le-am învăţat pe de rost.

Profesoara de franceză ne recomandase un film, Umbrelele din Cherbourg, în care dialogurile erau cântate pe muzica lui Michel Legrand, adăugând că, deşi subiectul nu era pentru vârsta noastră, aveam prilejul, văzându-l, să deprindem o bună pronunţie a limbii. Altădată ne arătase un „Paris Match”, adus în număr limitat la câteva chioşcuri de Difuzarea Presei, deopotrivă cu „Le Monde”. Până atunci, singurul cotidian francez îngăduit la Bucureşti era ziarul comunist „L’Humanité”, citit de oameni cu vederi politice contrarii ca sursă de lectură în franceză şi pentru faptul că oferea mult mai multe informaţii externe decât presa regimului. Intrând într-o duminică în patiseria din fosta „Café de la Paix”, de pe Calea Victoriei, am surprins doi bătrâni costelivi îmbrăcaţi sărăcăcios vorbind franţuzeşte; unul ţinea în mână un exemplar mototolit din „Les Lettres Françaises”.

Erau aduse acum din Occident nu doar ziare şi reviste, ci şi parfumuri, stofe, pulovere, băuturi, ţigări, cutii de Coca-Cola şi pachete de gumă de mestecat cu cinci „lame” înăuntru, considerate, până nu demult, stereotipurile decăderii americane. Trecuseră doi ani de când copiii erau bucuroşi să mănânce bomboane cubaneze din trestie de zahăr, colorate viu, în formă de inimioară, ambalate în mici cutii de carton costând 1 leu şi 50 de bani. Era pe vremea crizei din Caraibe, când Hruşciov, încercând să amplaseze în Cuba rachete nucleare, se lovise de opoziţia fermă a preşedintelui Kennedy. Propaganda vorbea întruna despre „eroicul popor cubanez” şi de Fidel Castro. În octombrie sau noiembrie ’62 fusese montată o „demonstraţie” de protest a studenţilor în faţa Ambasadei Americane de pe strada Dionisie Lupu, manifestanţii răcnind lozinci antiimperialiste şi distrugând două sau trei automobile. După câteva decenii a ieşit la iveală faptul că Ministerul de Externe le comunicase atunci diplomaţilor americani că mascarada respectivă era organizată exclusiv la presiunea ruşilor şi îi prevenise să nu lase parcate în faţa ambasadei decât maşini uzate, întrucât ar fi fost păcat să se prăpădească vreun Lincoln sau Cadillac.

Apăruseră în Bucureşti încă două edificii-simbol: Pavilionul expoziţional din Piaţa Scânteii, construit pe locul fostei piste de trap a Hipodromului, proiectat de arhitectul Ascanio Damian, şi clădirea Circului de Stat din Şoseaua Ştefan cel Mare, unde dresoa­rea Lidia Jiga avea să fie sfâşiată de un tigru sub privirile îngrozite ale spectatorilor.

Pavilionul din Piaţa Scânteii a fost înălţat în vederea celebrării încheierii colectivizării forţate, praznic la care au fost aduşi 11.000 de ţărani, atâţia cât pretindea regimul că fuseseră împuşcaţi în timpul răscoalelor din 1907. În rândul întâi al tribunei, aşezat nu departe de Gheorghiu-Dej, a luat loc Tudor Arghezi. După câteva luni, cupola pavilionului se răsucea înspre interior, prilej să se spună că a fost concepută spre a fi: „Vara-pălărie;/ Iarna-farfurie”. O anchetă a exclus varianta sabotajului. Fenomenul fusese consecinţa unei erori de proiectare. S-a păstrat tăcere atât asupra răsucirii cupolei, evidentă pentru toată lumea, cât şi asupra rezultatelor anchetei. În pofida derusificării şi a relaxării, Ocârmuirea continua să cultive mania secretului. Nenorocirea, năpasta, calamităţile naturale, accidentele, sinuciderile erau considerate forme de discreditare politică ce trebuiau ocultate cu grijă, rămânând în seama cronicii orale. Aşa cum se întâmplase, de pildă, în cazul sinuciderii nevestei ministrului sănătăţii, Voinea Marinescu, care îşi curmase zilele cu arma de vânătoare a soţului ei, aflând că acesta trăieşte cu o cunoscută actriţă (cu care s-a şi recăsătorit ulterior).

Prăbuşirea unui avion abia dacă era menţionată într-o notă de câteva rânduri în penultima pagină din „Scânteia” sau din „România liberă”. Doar atât s-a scris şi despre marele accident feroviar din 1963, soldat cu zeci de morţi şi nenumăraţi răniţi, când un expres de noapte de pe ruta Bucureşti-Cluj s-a ciocnit lângă Blaj cu o cursă locală.

În toamna anului 1964, într-o duminică de noiembrie cu soare spelb şi vânt, pe la ora 11 dimineaţa a început să se întunece şi să se lase peste Bucureşti o pulbere fină, un soi de funingine cafenie, acoperind străzile cu o peliculă subţire. Cum nu s-a dat în presă nicio explicaţie acelui fenomen ieşit din comun, oamenii şi-au căutat-o singuri. Unii l-au tălmăcit ca pe o prefaţă la sfârşitul lumii, alţii susţineau că fusese efectul sinuciderii colective a unor savanţi germani capturaţi de ruşi la sfârşitul războiului, puşi să lucreze pentru ei într-un laborator atomic subteran din Asia Centrală, pe care îl aruncaseră-n aer, provocând un cataclism… Se pare însă că era la mijloc un nor de loess adus de vânt din Egipt.

Pe 19 martie 1965 înceta din viaţă Gheorghiu-Dej, la cinci zile după G. Călinescu, căruia obişnuia să-i trimită câte un coş cu flori în fiecare an de Sfântul Gheorghe şi pe care îl vizitase acasă. Locuiau, de altfel, la mică distanţă unul de celălalt, în acelaşi cartier, Floreasca: G. Călinescu pe Strada Vlădescu, străbătută de tramvaiul 5, Gheorghiu-Dej la vila „Lac”, de unde pornea uneori pe jos, însoţit de câţiva apropiaţi, înspre „Pescăruşul” de pe malul Herăstrăului, celălalt restaurant agreat de el fiind „Parcul Privighetorilor” din Pădurea Băneasa. Întrucât îi plăcea atmosfera de local, nu punea să fie daţi afară ceilalţi muşterii, iar la plecare întreba dacă li s-au lăsat chelnerilor şi picoliţelor bacşişurile cuvenite. Sugerase deschiderea câte unui bufet în incinta fiecărei fabrici sau uzine, ca să aibă muncitorii unde să bea un rachiu ori o şliboviţă înainte de intrarea în schimb sau după ieşirea de la lucru.

Au circulat zvonuri despre ajutorul dat de un cârciumar din Galaţi fiicelor sale, pe când era închis – fostul proprietar fiind răsplătit cu o pensie de 2.000 de lei –, ca şi despre scoaterea din puşcărie a lui Papacostea şi numirea sa în fruntea personalului de la „Capşa”. Sosit în 1956 în vizită oficială la Bucureşti, dictatorul albanez Enver Hodja era indignat, aşa cum mărturiseşte în memorii, să constate – în locul sobrietăţii proletare la care se aştepta – că „tovarăşii români” poartă costume de stofă englezească impecabil croite, umblă în automobile americane şi benchetuiesc temeinic. L-am întrebat pe Pavel Mocanu, fost traducător de portugheză al lui Gheorghiu-Dej, ce fel de om era acesta. Mi-a răspuns printr-o comparaţie: „Am tradus şi pentru Dej, şi pentru Ceauşescu. Primul te trata ca pe un om, celălalt ca pe o unealtă”.

Gheorghiu-Dej a fost poate cel mai silenţios lider comunist. Vorbea rar la radio, apărea de câteva ori pe an la televizor, treceau săptămâni şi chiar luni fără să-i apară fotografia pe prima pagină a ziarelor… Înţelesese că e mai plăcut să stai cu prietenii la o masă sau în braţele amantei decât să rosteşti discursuri interminabile de la înălţimea unei tribune.

În octombrie 1985 am stat la o masă prelungită, la Mânăstirea Sinaia, cu Sorin Moisescu, nepot de frate al Patriarhului Iustin, devenit, la mijlocul anilor ’90, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. I-am povestit că îl auzisem la Europa Liberă pe muzicologul George Bălan spunând că, aflat în chinurile sfârşitului, Gheorghiu-Dej ar fi strigat: „Aduceţi-l pe Marina!” (numele de familie al Patriarhului Justinian), cu intenţia de a se spovedi şi împărtăşi. L-am întrebat dacă ştia ceva în sensul acesta de la unchiul său. Mi-a răspuns: „Gheorghiu-Dej a murit spovedit şi împărtăşit. Graba a fost însă atât de mare, încât Patriarhul Justinian – fusese luat din aşternut – a trebuit să-şi pună epitrahilul direct peste pijama şi aşa s-a urcat în maşină şi s-a dus la căpătâiul lui Dej”.