Fiecare țară ajutată de MES trebuie să accepte un „program de ajustare macroeconomică”, adică o strângere a șurubului austerității („reforme structurale”) sub supraveghere comunitară.

Pentru Italia, de exemplu, acest lucru este inacceptabil. Italienii cred că aceasta ar însemna plasarea sub o tutelă umilitoare și cu atât mai puțin tolerabilă cu cât nu este justificată de nici un „șoc asimetric”.

Altfel zis, criza economică lovește ansamblul tuturor țărilor Uniunii, spre deosebire de criza datoriilor suverane din 2008-2012, care afecta doar țările periferice.

Ea nu poate fi atribuită „laxismului” sau proastei administrări a unui stat sau a altuia, dat fiind că este legată de o epidemie care răvășește totul.

În schimb, pentru țările „zgârcite” (Germania, Austria, Olanda) eurobondurile sunt cele inacceptabile. Instituirea de eurobonduri ar constitui un „salt federal” important. Dar acesta este un subiect care revine cu regularitate. Se vorbește despre el încă de la precedenta criză și, în 2012, Angela Merkel declara că „nu vor exista eurobonduri cât timp voi trăi”.

Germania nici nu vrea să audă de mutualizarea datoriilor suverane, deoarece vede în ele un risc de „alea moral”, adică încurajarea laxismului bugetar.

„Zgârciții!” consideră că au făcut deja suficiente concesii, cum ar fi activarea pentru prima dată a „clauzei derogatorii” care permite suspendarea pactului de stabilitate.

Germania a anunțat ea însăși un plan masiv de relansare a economiei sale, care o va determnia să se îndatoreze din nou. Și se știe din 2003 (dată la care Chirac și Schröder au convenit să se abată împreună de la regula celor 3% pentru că aveau nevoie să-și susțină economiile) că renunță de bună voie la pactul de stabilitate atunci când interesele sale i-o cer.

Așadar, asistăm la o nouă confruntare între „greierii” din Sud și „furnicile” din Nord, la fel ca la criza precedentă...

Da și nu, există totuși mari diferențe. Încă o dată, toate țările sunt afectate de criza sanitară. Țările mai grav lovite, ca Italia sau Spania, se simt îndreptățite deci să spere la un răspuns colectiv puternic și imediat.

În fața refuzului cu care au fost tratate până acum, tonul s-a înăsprit ca niciodată.

La sfârșitul lui martie, premierul Portugaliei a calificat drept „respingătoare” și „meschină” atitudinea intransigentă a Olandei.

În acest weekend, în Le Monde, premierul spaniol Pedro Sanchez a amintit că „până și țările cele mai eurofile, ca Spania, au nevoie de dovezile unui angajament real”.

Tonul lui Sanchez este acum neobișnuit de ferm. Într-un discurs rostit sâmbătă, a declarat răspicat că Spania „nu va renunța niciodată la eurobonduri”.

În ceea ce privește Grecia, fostul ministru de Finanțe, Yannis Varoufakis, rămas eurofil în pofida umilințelor suferite de țara sa în 2015, spune niște lucruri pe care nu le-am fi putut imagina ca ieșind din gura lui:

„Nu cred că UE este capabilă să ne facă altceva decât rău. M-am opus Brexitului, dar am ajuns acum la concluzia că britanicii au făcut alegerea bună, chiar dacă din motive greșite.”