EFECTE. La 25 de ani de la tragedia de la Cernobâl, accidentul de la Fukushima a adus peste "zona interzisă" din Ucraina un val de vizitatori străini.

Yuri Tatarciuc e ghid prin zona evacuată de lângă centrală de peste zece ani. Poate că de asta, pe la prânz, e deja plictisit. Cam pe atunci când străinii veniţi să vadă consecinţele dezastrului nuclear iau masa la cantina de la celebra centrală, căscând ochii la borşul rusesc din farfurie de parcă radiaţiile ar fi vizibile printre bucăţile de cartofi, Yuri mai degrabă se relaxează. Cât străinilor le tremură lingura în mână, Yuri mai degrabă tace. În uniforma lui militară, de camuflaj, e calm. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cei doi vizitatori indieni care acum se odihnesc pe scaunele cantinei, ca după o goană teribilă. În urmă cu mai puţin de o oră alergau la fiecare popas al autocarului, agitaţi să filmeze "pustiul", "dezolarea".

Din când în când, aruncau priviri exasperate: vreun alt vizitator străin trecea neatent prin cadru şi indienii, dând deznădăjduiţi din umeri, trebuiau să-şi reia discursul, pentru cameră. "Chiar aici, în spatele meu e zona de alienaţie din jurul centralei Cernobâl, evacuată acum exact 25 de ani!". Indienii au venit special din partea unei televiziuni ca să pună întrebarea ucrainenilor: "Ce sfătuiţi alte naţiuni nucleare, ca India, să facă în cazul unui accident similar?".

Accidentul de la Fukushima a stârnit şi prin India un val de îngrijorare pentru tragediile nucleare şi unde altundeva să filmezi aparate bipăind înnebunite de radiaţii dacă nu la Cernobâl?

"Evenimentul zilei" a vizitat, la 25 de ani de la tragedia petrecută pe 26 aprilie 1986, zona otrăvită din Ucraina. Pe urmele unui dezastru Yuri Tatarciuc recunoaşte. Se manifestă un interes deosebit din partea străinilor pentru Cernobâl, în ultima vreme. Anul trecut au venit peste 7000 de turişti la Cernobâl, acum pot fi mai mulţi. Iar ei, ucrainenii, n-au pierdut timpul. Yuri explică: "Ce facem noi acum e legat şi de aniversarea de 25 de ani de la accident, dar are legătură şi cu ultimele evenimente de la Fukushima. Pentru că a provocat un interes deosebit, foarte mulţi ne-au solicitat să-i aducem aici, după accidentul de acolo. Aşa că scopul acestor tururi este să arătăm că centrala e ceva sigur, să nu se mai teamă lumea de ea. Să vadă că oamenii lucrează aici. Să vadă care sunt consecinţele unui accident nuclear".

Teoretic, zice Yuri, zona ar putea să fie redeschisă, n-ar fi nicio problemă. "Dar nu cred că are vreun sens să o facem acum", lasă să se înţeleagă bărbatul. De la finalul lui 2010 guvernul de la Kiev a început să ia în serios organizarea de vizite prin zona interzisă. Până atunci, astfel de tururi erau mai mult parte din programele unor operatori turistici, multe ilegale.

Ce poţi face într-o zonă părăsită? Poţi poza rugina de prin fostul restaurant central al oraşului Pripiat. Poţi filma păpuşi murdare rămase, cam fotogenic, nemişcate prin şcoli. Poţi surprinde panorama invadată de copaci crescuţi aiurea printre blocuri, de sus, de pe hotelul paraginit al aceleiaşi localităţi. Sau caruselul galben care nu a mai apucat să se învârtă vreodată, magazinul universal prin care cărucioarele au prins rădăcini ruginite.

Şi, la final, poţi să te miri că există totuşi viaţă la doar 14 kilometri de centrală, printre locuinţele evacuate din localitatea Cernobâl.

"Lichidatorii" de azi

Autocarul intră în zona de alienaţie după un control riguros al paşapoartelor. De parcă ar pătrunde într-o altă ţară. Tratamentul e acelaşi pentru toţi, la fel sunt legitimaţi şi ucrainenii care păşesc aici. Mulţi dintre localnici fac parte din grupul de vreo 4000 de lucrători care încă mai au treabă pe la centrală. "Lichidatori" moderni, aşezaţi câte două săptămâni pe lună în orăşelul Cernobâl, care, înainte de evacuarea de după 26 aprilie 1986, aduna 14.000 de suflete. Pe lângă ei, mai sunt şi "nebuni" dintre vechii locatari de aici care au decis să se întoarcă de tot. Ăştia sunt greu de numărat oficial. Dar cumva, prin centrul orăşelului Cernobâl nu mai e deloc straniu de ceva vreme să vezi cum trec pietoni sau vreun biciclist. Puţini, e drept. Dar oameni întregi, în viaţă, cu două mâini, două picioare, ce trec în drumul lor spre muncă. "Dacă n-aş face asta, aş sta în pat, degeaba"

"Dacă priviţi în dreapta, veţi vedea vehicule care au fost folosite la lichidare, după accident", anunţă ghidul Yuri. Tancuri, maşini militare sovietice, postate ca la muzeu, pe fostul stadion din Cernobâl. "Vehiculele astea au fost serios contaminate", adaugă grav ghidul. "Dar, dacă vreţi, puteţi merge mai aproape!", zice apoi, cu un zâmbet ciudat. Brusc, aparatele care măsoară radiaţiile o iau razna într-un cor de bipuri stridente ce dă buluc către stadion.

În spate, pe strada Lenin, ce taie printre case părăsite, invadate de bălării, vesta portocalie a tânărului de 23 de ani Sasha face contrast cu gri-ul statuii lui Vladimir Ilici Lenin, liderul revoluţiei bolşevice. Sasha respiră aerul din zona interzisă pentru că şi drumurile de pe suprafeţe afectate de cataclisme nucleare trebuie reparate.

Urmează să le ia la pas oficiali, în frunte cu preşedintele ucrainean, pentru comemorarea celor 25 de ani de la accidentul de la Cernobâl. Mai e şi conferinţa "25 de ani de la accidentul Cernobâl", vin oameni importanţi. Însuşi Ban Ki Moon, şeful ONU, era aşteptat să facă declaraţii lângă sarcofagul reactorului 4. Aşa că e mult de lucru chiar şi prin pustietatea contaminată, dă de înţeles tânărul Sasha.

"Eu vin de la Kiev, de acolo sunt", spune cât bălăngăne un băţ într-o găletuşă cu var. "Mi-e frică de radiaţii, dar altceva n-am găsit de muncă...". Salariul e de 150 de grivne pe zi (aproape 19 dolari americani), nu cu mult mai mare decât ar lua pentru aceeaşi muncă în Capitală.

Doar că acolo bate vântul şomajului printre tinerii ca Sasha şi ia cu el şi frica de zona interzisă. "Dacă mă îmbolnăvesc, asta e!", spune hotărât băiatul. "Trebuie să fac ceva! Femeia mea îmi mai zice uneori că de ce mă duc să lucrez în zonă, că e periculos. Dar dacă n-aş face asta aş sta acasă, în pat, degeaba", spune ucraineanul. Între oameni şi mistreţi

Ceva mai încolo, Tania, lucrătoare în cadrul administraţiei zonei interzise, invită, zâmbitoare, dacă o opreşti, vizitatori la o cafea. Nu ştii dacă e o invitaţie din pură politeţe sau dacă a descoperit că e distractiv să vezi cum refuză mai toţi alarmaţi, speriaţi de orice contact cu lichide "made in Cernobâl". Tania are umor. Zâmbeşte mult, vorbeşte la fel. Trăieşte două săptămâni pe lună aici, la blocurile mai mult goale din Cernobâl, unde angajaţii stau cât vin la muncă. Salariul ajunge aproape de 3000 de grivne (în jur de 380 de dolari), pe lună. Plus ceva sporuri, dar care parcă n-o prea încălzesc pe Tania.

Studiase cândva să fie arhitect. Dar viaţa a făcut cumva de s-a trezit într-un domeniu tehnologic de care e nevoie la Cernobâl. Nu e greu să-ţi dai seama: e un fel de emigrant plecat la muncă. Deşi, teoretic, e tot în propria-i ţară. Când iese din zonă, se întoarce acasă la fiul ei, la Kiev. Băiatul are 12 ani. Tania e mulţumită că e încă prea mic ca să ştie la ce riscuri se expune.

"Sunt şi oameni care locuiesc permanent aici", spune femeia. "Sunt unii care au lăsat totul copiilor şi s-au întors aici după evacuare, la fostele lor case", spune femeia.

Ăştia s-au întors, deşi s-a tot auzit că zona otrăvită s-a cam sălbăticit de când a fost evacuată. Unii vorbesc de lupi care bântuie, se nasc legende dubioase zi de zi. Tania zâmbeşte. Ea a văzut mai degrabă scene "zguditoare" cu ierbivore paşnice la Cernobâl: mistreţii de prin zonă vin uneori pe lângă curţile oamenilor. Unde mănâncă pâine, nestingheriţi, din palmă. Probleme locale

Oraşul Cernobâl e cuprins, în cele mai multe zile, de o linişte de-ţi auzi bătăile inimii. Doar vizitele astea, din ce în ce mai dese, mai zdruncină totul. Bătrânul care tocmai a ieşit la stradă şi i se destăinuie unui vizitator elveţian e dovada vie că toată tevatura asta nu-l lasă deloc indiferent. Omul a ieşit de cum a auzit zgomotul făcut de motoarele autocarelor. Feţe noi, cum era să nu iasă? Sunt musafiri curioşi care întreabă "Cum e viaţa în zona interzisă?". Cum se fie? Practic, îţi numeri pereţii din propria locuinţă ca să-ţi mai treacă de urât. Nu stai prea mult pe gânduri legate de radiaţii, de cancer. Aici ai alte probleme, lasă să se înţeleagă bărbatul. Probleme care nu se măsoară cu dozimetrul. De exemplu, marea lui dilemă e legată de încălzire. Mai exact: îţi trebuie ceva eforturi de memorie ca să reţii prin care dintre clădirile părăsite n-ai trecut deja până acum, scotocind în căutare de cărbune. PLIMBARE PRINTR-UN ORAŞ-FANTOMĂ

"Noi, pompierii, am ştiut imediat că s-a petrecut ceva grav"

Oraşul părăsit Pripiat, transformat în simbol al accidentelor nucleare, a ajuns "decorul" unui joc video foarte popular, "Stalker", creat de ucraineni în 2007. Ca în joc, peisajele ruginite, blocurile prăbuşite printre străzi pustii se deschid din centrul fostei localităţi cu 50.000 de locuitori, în 1986. "Aici, directorul de la Cernobâl din anii 80 plantase câte un tufiş de trandafiri pentru fiecare locuitor!", zice ghidul Yuri Tatarciuc. "Erau aşadar cam 50.000 de trandafiri. Acum se mai văd trandafiri sălbatici, e ce a mai rămas după evacuare", adaugă ucraineanul. E înarmat cu fotografii de epocă şi cu povestea unei zile care a schimbat istoria.

26 aprilie 1986 se anunţa ca o zi banală. Copiii din Pripiat au mers la şcoală, părinţii lor la muncă. "Deşi toată lumea deja aflase de dimineaţă că ceva s-a produs la centrală, nimeni nu putea crede că era vorba de ceva serios. Abia după ce copiii au fost trimişi de la şcoală acasă cei mai mulţi şi-au dat seama că se petrece ceva grav. A doua zi toată lumea a fost evacuată. A fost doar un mesaj pe radio, că vor fi evacuaţi doar pentru trei zile. Dar nu s-a mai întors nimeni nici până acum, după 25 de ani", explică Yuri. "Au murit toți șase..."

Când intri în Pripiat, te întâmpină, de pe un bloc, o pancartă pe post de reclamă la site-ul prypiat.com, site neoficial al oraşului, lansat de foşti locuitori din zonă. Şi desene pe ziduri, reprezentând feţe de copii râzând sau siluete dansând – semn că oraşul a fost ţinta unui "atac" cu artă urbană după tragedie. Prin ceea ce era cândva centrul oraşului, prin restaurantul de aici, căminul cultural, magazinul universal, hotelul de altădată, calci doar pe cioburi, pe piese ruginite, te împiedici de cărţi prăfuite, devenite parte din decor ca şi păpuşile cumva teatral plasate prin şcoli.

În tot cadrul ăsta, un bărbat păşeşte gânditor. Nu e nevoie de cercetări aprofundate. Poţi să-ţi dai seama dintr-o privire că Anatoli Goreaev nu e un turist oarecare. Se uită cu un aer trist la zidurile care încă îl mai bântuie. A fost "lichidator" - nume dat membrilor echipelor de intervenție de la accident - la Pripiat, în anul tragediei. A lucrat 45 de zile sub radiaţii, ca pompier. De asta, Anatoli nu e aici, la Pripiat, ca să facă poze. E aici ca să-şi spună povestea. Ei, pompierii, au ştiut imediat, chiar dacă nu s-a spus nimic oficial, că situaţia era extrem de gravă. "Am ştiut toţi chiar de pe 26 aprilie", spune Anatoli. "Cu atât mai mult cu cât fraţii noştri, pompierii, au murit chiar în acea noapte. Şase persoane, toate au fost transportate din noaptea de 25-26 la Moscova. Au murit toţi. Până şi medicii care s-au ocupat de ei au fost iradiaţi cu o doză atât de mare, încât au primit adeverinţă de participanţi la lichidarea avariei de la centrala de la Cernobâl", spune bărbatul.

Când i-au înmormântat pe cei şase, au turnat beton peste ei cât pentru un şantier întreg. Iar aparatele tot au înregistrat un nivel imens de radiaţii. E o minune că Anatoli a scăpat cu viaţă. Nu s-a simţit niciodată ca un erou. "Sunt un om normal", spune. Şi poate unul ceva mai norocos decât mulți: până azi nu a avut nici măcar o problemă de sănătate de la radiaţiile încasate atunci.

VICTIME ŞI INTERES

"Nimeni nu se gândeşte să facă ceva folositor cu banii"

Ghidul Yuri Tatarciuc a văzut destui asemenea "lichidatori" în cei 15 ani de muncă, de când e agent Cernobâl Interinform – agenţia guvernamentală care se ocupă oficial de astfel de vizite. Din câte spune, problemele grave de după tragedia de la Cernobâl trec mereu în plan secund.

"Se pare că se dă atâta atenţie comemorării accidentului de la Cernobâl, dar nimeni nu se gândeşte să facă ceva folositor cu banii care intră acolo. Să-i dea mai bine la oameni care au nevoie de ei. Mulţi dintre oamenii care erau aici în 1986 au acum probleme de sănătate. Am întâlnit de atâţia ani de când vin aici eroi care nu primesc nimic. Am vizitat la un spital de oncologie, în 2004, unul dintre pompierii-"lichidatori" care au muncit aici. Puteai să vezi cum moare. Avea nevoie pentru o operaţie de 10.000 de euro. Pentru el era o sumă imensă, pentru guvern era o nimica toată", spune Yuri, printre ruinele din Pripiat.