Trei subiecte am avut în atenție înainte să aștern rândurile de mai jos: combinațiile financiare de milioane de euro țesute de politicieni pe pânza de doi bani a măștilor de protecție – l-am și aprofundat vreme de 48 de ore -, „ciasurile” în valoare de 12.000 de euro amintite în declarația de avere a unui pesedist semianalfabet și povestea drapelului României.

Am ales să le bagatelizez pe primele două și menționez acest aspect aici pentru ca cei neinteresați de tema propusă să nu-și risipească secundele vieții pe amănunte istorice prea puțin cunoscute.

Acestea fiind spuse/ scrise, să mai adăugăm doar că pe 26 iunie, când trei sferturi dintre români se pregăteau s-o zbughească de acasă pe cărările mărilor/ munților, în calendarul național pâlpâia această aniversare sfioasă: Ziua Drapelului Național. Eh, culisele adoptării acestui însemn le vom deschide aici.

„Lângă lemn vine albastru”

Guvernul provizoriu al Țării Românești, instaurat la București în urma succesului revoluției pașoptiste repurtat la 11 iunie 1848, proiecta în realitatea imediată a străbunicilor noștri (și) steagul tricolor. Atunci s-au stabilit, în premieră, ordinea și nuanțele culorilor – „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind” -, precum și sintagma „Dreptate – Frăție”, înscripționată central.

„Originea primelor utilizări ale culorilor alăturate care formează tricolorul românesc trebuie identificate în mișcarea de redeșteptare națională din secolul al XIX-lea, care începe odată cu revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, și continuă cu domniile regulamentare reformatoare prepașoptiste”, aprecia istoricul și sociologul Bogdan Bucur în cadrul unui dialog publicat în Evenimentul zilei în urmă cu doi ani.

Rădăcini masonice

Ideea de simbol național a tricolorului este așadar una modernă, de secol XIX, cu rădăcini revoluționare franceze, masonice. De altfel, prima reprezentare artistică a drapelului nostru este conturată în tabloul „România revoluționară”, operă a evreului ungur Constantin Daniel Rosenthal. „L-a pictat în 1840, în Franța, la Paris, acolo unde se și împrietenise cu elita politică revoluționară românească (C. A. Rosetti, frații Brătianu) frecventând cercurile masonice ale lojei «La rose du parfait silence»”, ne-a mai destăinuit cercetătorul Bogdan Bucur.

Și o ultimă remarcă, pentru a nu vă plictisi definitiv: muza lui Rosenthal (acest pictor care a îndrăgit România are și el o istorie fabuloasă), îmbrăcată în port tradițional românesc și înfășurată în tricolor, n-a fost vreo răpitoare frumusețe moldoveană, nici una munteană, nici măcar una ardeleană. Ci una britanică!

Mary Grant și Maria Rosetti

Mary Grant, sosită din Anglia pe malurile Senei, avea să devină, prin căsătoria cu C. A. Rosetti, română cu acte în regulă: Maria Rosetti. „Acest tablou este poate cea mai fericită înfățișare a principalelor trăsături ale României moderne: cosmopolitism occidental și europenism democratic”, specula cu emfază sociologul Bogdan Bucur.

Era o epocă în care românii de elită, roiți în patru zări, se întorceau acasă, la periferia Europei, la brațul logodnicelor cu sânge englezesc. Acum, odată zburătăcită, crema României se diluează anonim și banal în marginile unor societăți occidentale aproape secătuite, dependente de seva altora.

Dar să nu divagăm.

La revedere!

PS: Politicieni, schimbați și legea idioată care a stabilit Ziua Drapelului Național pe 26. Ce-ar fi s-o aniversăm când ar trebui s-o facem de fapt, adică pe 14?